amintiri citite

Mihai-Alexandru Pleșu: Texte cu vedere la stradă

Sursă: Mihai-Alexandru Pleșu: Texte cu vedere la stradă

Mihai-Alexandru Pleșu
Texte cu vedere la stradă
Curtea Veche Publishing, 2022

 Citiți prefața (Pleshoo. Furie și blândețe) acestei cărți.

*****
Intro

Mihai-Alexandru Pleșu (n. 1972) este ceramist și restaurator de pictură murală. S-a format la Liceul „Nicolae Tonitza”, apoi pe șantierele maestrului Nicolae Sava, în cadrul stagiilor de restaurare ale Patriarhiei Române și, nu în ultimul rând, în cercurile intelectualității românești din anii ʼ70 și ʼ80, printre Ion Băieșu, Fănuș Neagu, Mihai Oroveanu, Maria Cocea, Johnny Răducanu și Neagu Djuvara. Mai târziu a urmat cursurile Universității Naționale de Arte din București.

A participat la restaurarea unor situri importante din România, printre care mănăstirea Brâncoveni, biserica mănăstirii Lupșa și biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava. În anii ʼ90 a devenit fondator al publicației Le fil franco-roumain, difuzată exclusiv în Franța cu scopul de a atrage cetățeni francezi în mediul cultural și de afaceri românesc. A avut câteva emisiuni la radio și una la televiziune, a lucrat douăzeci și cinci de ani în publicitate ca art director, a plecat de câteva ori din România și tot de atâtea ori s-a întors. Este practicant al tirului cu arcul și, în câteva rânduri, campion al Federației Române de Tir cu Arcul la divizia de arc tradițional. Fondator de școală, și-a propus să dezvolte creativitatea copiilor prin metode neconvenționale. Recent, printre proiectele sale se numără galeria de artă cu profil expresionist PleshooContemporary și atelierele de ceramică Telurik.

Scrie noaptea, compulsiv și tranșant, despre realitățile sociale, culturale și politice de care se lovește ziua.

 Avertisment pentru cititoriCe-i aici e o aglomerare de furie, deznădejde, neputință, dorință, speranță, sterilitate. Sunt gândurile cuiva care și-a petrecut ultima jumătate de secol căutându-se fără să își găsească locul, modelând în lut fără să știe de ce, pictând fără să aștepte recompensă, restaurând fără să participe la inaugurare. Nu veți găsi o eleganță cursivă presărată cu umor elevat și profunzime erudită. Sunt gânduri răzlețe, țâșnite din viață, întâmplări brutale prin care trecem toți, un drum întru aflarea drumului. Descoperiți un alt Pleșu, Mihai de această dată, frust, cinstit, disecat și în pielea goală. Bon courage, cititori! (Mădălina Rădulescu, cititoare – de plăcere – și prietenă – de mult)

 Autorul acestor pagini nu își propune să educe pe cineva, nici să informeze ori să disece lumea în care trăim. Ci doar să o surprindă din unghiul celui care nu își cenzurează mirarea, emoția, neputința, stările sau exprimarea și să o treacă prin filtrul unui om liber, sincer cu el însuși și cu cititorul său. Asta iese când vrei să te iei în serios neluându-te în serios: texte cu vedere la stradă, la oameni, la viață. Fiecare generație merită un Pleșu. (Rafael Marinescu)

Fragmente
Douăzeci de ani
(decembrie 2009)

Butonez telecomanda și, ca prin minune, dau peste postul preferat al românului autentic: OTV. La fel de senzațional, exploziv și în direct ca de fiecare dată. Invitatul emisiunii Dan Diaconescu în direct este nimeni altul decât revoluționarul absolut, acest Bogart de România, regizor complex, actor de geniu, scenarist rafinat, cascador plin de curaj, o mie și unul oameni într-unul singur: Nicolaescu… Sergiu Nicolaescu.

Vorbește, desigur, despre Revoluție; despre cum a fost de fapt, despre adevăruri șocante, dar bine ascunse etc. Ascultând discursul elocvent, aud o frază care mă face să tresar: niciunul dintre românii care au strigat după libertate printre gloanțe în decembrie 1989 nu a fost sănătos la cap. Formularea nu se voia jignitoare, ci încerca să clarifice starea de spirit a celor care au luptat cu adevărat pentru drepturile de care am fost păgubiți.

M-am cufundat încet în gânduri, iar OTV a redevenit doar un zgomot de fond. Îmi aduc aminte. Am fost pe străzi… Am fost încă de la început. Pe 21, tocmai fusesem să îmi văd mama la serviciu, undeva, lângă Piața Amzei. Când s-a auzit pocnitura, eram la colțul Ateneului. Am fost și la Televiziune și am fost și în Piața Universității. Am furat și eu steagurile din școală și am dat și eu foc, împreună cu câțiva colegi, portretelor conducătorului iubit. Îmi aduc aminte însă și de momentele în care am fost Rambo – momentele despre care cred că vorbea Sergiu Nicolaescu. În liceu făcuserăm și noi ceea ce se numea PTAP – Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei. Pentru că Liceul Tonitza ținea de Securitate, noi nu mergeam la cartofi. Noi făceam poligon, învățam balistică și ascultam bancuri cu milițieni spuse de securistul însărcinat cu pregătirea noastră.

Ajunsesem acasă, cu gând să mănânc și s-o calmez pe mama. În București era un moment de liniște, așa că bunica a găsit de cuviință să mă cheme la ea. Adusese cineva un porc de la țară și trebuia să îl recuperez. Bunica locuia în Brezoianu, foarte aproape de Miliție, colț cu Strada Eforie. Am luat bucata de porc într-o geantă enormă, am pus-o pe umăr și am ieșit. Când să traversez străduța care leagă Eforie de bulevard, acolo unde pe atunci era o Alimentara, începe un schimb de focuri între Palatul Miliției și Hotelul Capitol de peste drum. M-am tras lângă niște coloane și m-am pus pe gândit. Soluția a venit imediat: dacă țin porcul pe post de scut, voi putea trece prin ploaia de gloanțe care traversau zăngănit bulevardul. Vocea Irinei Nistor îmi suna puternic în cap: „Ești John Rambo! Ești în mijlocul bătăliei! Halca de carne te va proteja!” Am trecut. Toate lecțiile de balistică, legile fizicii, totul a dispărut în ceața așezată rapid pe creier… și am trecut. Am ajuns vizavi, acolo unde acum se află Pizza Hut, și m-am ascuns după un zid. În spatele meu, un puști venise după mine. L-au secerat – stătea pe jos, într-o baltă de sânge, și urla. Îl loviseră la picior. Am profitat de o pauză a trăgătorilor și l-am recuperat, ajutat de cineva.

Cred cu convingere că în zilele acelea s-a produs un lucru unic. Am devenit supereroi. Inconștiența a dat jos regimul Ceaușescu. La Timișoara, o mână de oameni curajoși au ridicat vocile, iar noi, ceilalți, am văzut brusc o fărâmă de promisiune. Șansa să fim părtași la schimbarea istoriei. Toate filmele de acțiune văzute pe ascuns pe la câte un prieten mai descurcăreț, dorința viscerală de libertate, teribilismul adolescenței – toți acești factori ne-au transformat aproape instantaneu în soldați universali. Cei care au manevrat logistic euforia celor mulți știau bine de ce suntem în stare când ni se umple paharul. Am fost victimele colaterale atât de necesare oricărui război.

Păcat însă că momentele de solidaritate trec repede. Mă uit în jur la generațiile care vin și care habar nu au prin ce a trecut România în decembrie 1989. Anulăm cu conștiinciozitate tot. Revoluția Română din 1989 a devenit un documentar SF difuzat în fiecare an la TV. Comunismul e doar un vis urât, folosit în câte o campanie electorală, la ananghie. Iar la școală se predă uitarea. Suferința îndurată de un popor întreg e trecută la file de poveste.

Măcar de-ar mai citi cineva…

Bani de drum
(ianuarie 2010)

1983. Tatăl meu se pregătește să plece bursier la Heidelberg și încearcă să ne ia cu el, pe frate-meu și pe mine, pentru o primă scurtă vacanță în Occident. Nu zăbovesc asupra detaliilor. Cert este că Securitatea a conchis că nu merităm să ne petrecem vacanța împreună, așa că fratele meu a primit pașaport primul, urmând ca la revenirea lui în țară să pot pleca și eu.

Aveam unsprezece ani când am fost chemat la secția de Miliție de care aparțineam, la interviul pentru obținerea dreptului de ieșire din țară. Mama a fost obligată să rămână afară, în timp ce eu am fost invitat într-o sală uriașă, cam cât una de curs, în care erau o masă, un taburet pentru mine și un scaun pentru cel care urma să discute cu mine. În sală se mai aflau trei ofițeri de Securitate și un milițian. Probabil că acesta din urmă avea rolul martorului din partea secției de Miliție. Am stat înăuntru aproape trei ore, timp în care am auzit cele mai mizerabile lucruri referitoare la familia mea. Totul a început cu întrebarea clasică, „De ce vrei tu să te duci în Germania, la tata?”, și s-a terminat cu „Mă-ta e o curvă!”. Cum spuneam, aveam unsprezece ani. Fun. Cele trei ore de monologuri scabroase s-au încheiat cu refuzul dreptului de a părăsi țara.

Pe atunci, puteai primi valută din străinătate în două feluri. Expeditorul sumei trebuia să specifice la trimitere, pe mandat, care este destinația banilor. Dacă banii urmau să fie folosiți în scopul unei călătorii, înainte de a părăsi țara, cu pașaportul în mână, te prezentai cu mandatul la un ghișeu al Băncii Române de Comerț Exterior și primeai banii cash. Însă puteai să primești și bani de cumpărături… Atunci, la aceeași bancă, primeai o chitanță în care era specificată suma. Cu chitanța respectivă, te puteai duce la orice Shop și îți puteai cumpăra ce voiai. Paradoxul era că banii de drum nu puteau fi folosiți la cumpărături și nici invers. Dacă aveai chitanță de Shop, suma nu putea fi încasată pentru călătorie – una dintre bucuriile comunismului.

Tata îmi trimisese prin mandat, înainte de a afla de refuzul oficialităților, 145 DM (Deutsche Mark, adică mărci germane, pentru cei mai tineri, care s-au născut sub zodia euro), bani pe care urma să îi am la mine pentru orice eventualitate.

Trec șapte ani. Revoluția e încă proaspătă, iar eu fac ordine prin casă. Într-un sertar plin cu hârtii, găsesc mandatul prin care eram anunțat că sunt posesorul sumei de o sută patruzeci și cinci de mărcuțe germane. Mai mult sau mai puțin de curiozitate, mă duc la Banca Română de Comerț Exterior și prezint biletul. Surpriză! După o scurtă verificare, doamna de la ghișeu se întoarce cu banii.

La începutul anilor ’90, în București puteai cumpăra orice, de la orice magazin, cu dolari. Apăruseră și primele reprezentanțe ale unor branduri importante. Magazinele desfăceau marfă în valută. Puteai să cumperi și cu lei, dar eticheta arăta prețul în dolari. Unul dintre primele magazine de firmă din București a fost magazinul Rifle. Brand cu tradiție pe segmentul de jeans, Rifle era blugul meu preferat. La nivel de povești, desigur. Auzisem, de exemplu, că poți bate cuie în ei și nu se strică. Cum am ieșit din bancă, după ce am reușit să mă acomodez cu ideea că dețin valută, am zburat la magazinul cu pricina. Contra sumei de 121 DM, mi-am cumpărat primul costum de jeans complet din viața mea: cămașă, pantaloni și jachetă. Cu banii rămași, am dat fuga la Hotel Dorobanți, la Shop, și am cumpărat două sticle de votcă franțuzească și, de restul, Toblerone și Smarties.

Era 30 aprilie 1990. A doua zi, îmbrăcat în Occident, am plecat cu prietenii la mare.

Les clochards sont des dieux
(iulie 2010)

Am văzut un film. Le concert. Radu Mihăileanu a reușit să atingă divinitatea. Un film superb, care mi-a adus aminte de ce atâtea reveniri. De ce, de atâtea ori, am pășit încăpățânat înapoi în România.

Am regăsit pofta pe care o simțeam demult, când mă urcam pe schelă și atingeam cu pensula chipul vreunui sfânt. Au trecut de atunci prea mulți ani și aproape că uitasem ce înseamnă să fii parte din partitura creației. Am plâns ca un copil două ore, încercând să îmi domolesc sughițurile, ca să nu pierd nicio secundă din construcția reușită a lui Mihăileanu. Am înțeles, cred, care e motivul – fie el și subconștient – pentru care am revenit de atâtea ori în țară. Am fost crescut de mic de părinți cu un simț exagerat al patriotismului. M-am aflat permanent în preajma unei orchestre de valori încăpățânate în demersul lor: oameni care încă mai cred că pot să facă ceva pentru România, indiferent de înălțimea zidurilor construite de mediocritate.

Deși sunt conștient de ironia care plutește peste Concertul lui Radu Mihăileanu, un regizor „francez de origine română”, nu pot să nu fiu mândru de reușita de netăgăduit a unui român, indiferent de locul în care a ales să trăiască. E păcat să spui „Deci se poate…” când în capul frazei ești nevoit să rostești un „Păcat că nu-i de-aici”. Cu toate acestea, faptul că un român reușește să construiască o asemenea partitură cinematografică, faptul că evocă cu atâta pasiune patosul creator călcat în picioare atâta amar de vreme de o doctrină ucigașă și de niște oameni de mâna a treia este demn de respectul suprem. Forța cu care Le concert strigă oroarea comunistă, în același timp îmbogățindu-ne spiritul, este fascinantă. Cred că generația care va marca viitorul acestei țări ar trebui să vadă în Le concert atât o lecție de istorie, un reminder discret al trecutului imediat, cât și un guideline într-ale vieții. Cred cu încăpățânare că spiritul creator nu trebuie să fie dărâmat de nimic. Cred că ar trebui să ne adunăm de prin cotloanele în care ne-a aruncat în diverse forme trecutul și să încercăm, indiferent de distanța care ne desparte de concretul românesc, să facem ceva. Am descoperit în timp că emigranții sunt de două feluri: fugarii, cei mai des întâlniți – aceia care încearcă să scape de responsabilitățile pe care viața în România cere să ți le asumi și care, de cele mai multe ori, au întotdeauna în buzunar discursuri prefabricate -, și cei care au înțeles la un moment dat, așa cum au înțeles într-un moment dificil Sașa și Andrei, atunci când au hotărât că exilul e mai bun pentru Anne-Marie, că prin emigrare poți alege să îți reprezinți țara, să o respecți în contextul unui regim care, susținând mediocritatea, face acest lucru imposibil. Din păcate, majoritatea românilor de peste hotare sunt niște fugiți de-acasă de trei lei, care cred că se pot ascunde la infinit sub platoșa unor texte patriotice. Propoziția „Vreau să îmi cresc copilul într-o țară civilizată” își pierde consistența atunci când este rostită de un neîmplinit laș și frustrat, fugit din țară cu banii de iaurt. „Lumea va ști că sunt român” dispare odată cu permisul de ședere. Teama meschină de foame ne face să uităm de unde venim. Asemenea Sfântului Petru, ne refuzăm identitatea încă de la primul „Ah… român!”.

Nebunia pe care Mihăileanu o scoate la iveală în filmul său dispare odată cu apariția unei noi generații de telefoane mobile. Ne pierdem spiritul cu ușurința cu care ne apucăm de fumat. Și, de cele mai multe ori, din aceleași considerente. Cinic. Agresiv. Lipsit de umanitate. Cârcotaș. Scandalagiu. Așa am trecut de cele mai multe ori în ochii cititorilor mei sau ai celor care mi-au urmărit parcursul de-a lungul anilor, ai celor care mi-au ascultat emisiunile sau care mi-au urmărit agresivitatea discursului atunci când venea vorba despre umplutura meschină cu care Dumnezeu a fericit România. E greu de crezut că toate acestea vin dintr-o tristețe organică. Văzul… Ochii… Simț și organ cu care fie familia, fie anturajul, fie școala m-au îmbuibat de mic. Am crescut în limbi străine ca să pot susține ce urma să descopăr, am învățat să văd și să vorbesc despre asta tocmai ca să pot, la un moment dat, să dau înapoi ce am primit și, ca orice român crescut înainte de ’89, am căutat soluțiile departe de casă.

Mai stau un pic să asimilez Concertul. Mă pregătesc să îmi reîntâlnesc elevii de la Muzeul Satului, mai beau și un pahar de vin și mai desenez și o troiță pentru o prietenă. În general, voi încerca, din nou, să mă încăpățânez.

Mulțumesc, Radu Mihăileanu.

Dor
(noiembrie 2010)

Cuvântul „dor” este prezent în doar două limbi din lume: română și portugheză. E adevărat că echivalente pentru „îmi e dor de tine” există și în engleză, „I miss you„, și în franceză, „Tu me manques” sau „J’ai envie de toi„; însă și într-una, și în cealaltă, sensul este departe de cel românesc, respectiv portughez.

La cele două popoare, dorul este ceva organic, o lipsă care doare, care te face, vorba românului, „din om, neom”, un sentiment care diferențiază într-adevăr speciile. Dorul te modifică până la grimasă, transformându-te într-o bucată de carne contorsionată, dorul te poate abate de la drumul inițial, indiferent că vorbim despre emigrare sau despre vacanță. E fascinant cum putem fi nefericiți într-un moment care ar trebui să fie plăcut atunci când ne lipsesc respirația, mirosul, toanele cuiva etc. Dorul ne alterează percepțiile cotidiene. Urâțenia poate deveni divină, prostia poate fi o meteahnă trecătoare, defectele în general ne apar, în lipsă, drept accesoriile care ne-au atras la început. Dorul te face să reflectezi atunci când ești departe și te poate modifica structural atunci când este rezultatul unei pierderi definitive. Dorul punctează cu exactitate momentul în care conștientizăm singurătatea și incapacitatea de a repara atunci când, desigur, e prea târziu.

Cu mulți ani în urmă, atunci când am suferit din amor pentru prima oară, tata mi-a spus că durerea mea e de bun augur. Ea certifica, pe de-o parte, existența sufletului – care în cazul meu era, pe atunci, o incertitudine -, iar pe de altă parte, dramul de bunătate necesar unei existențe umane. L-am urât îngrozitor, declarând că dacă așa arată un om, eu, unul, prefer să fiu scos în lesă la ore fixe și cu botniță. Eram convins că existența mea trebuie certificată de cerebral, nu de vreun amoc. În plus, durerea era de nesuportat. Eram, cumva, o surpriză: formația mea artistică era contrazisă de matematica propriilor demersuri. Cu toate acestea, cred că am reușit, în adolescență, să construiesc o structură care le îmbină armonios și cu toate că, pentru mulți, asta trece drept unul dintre defectele mele majore, sunt bucuros de rezultat.

Astăzi am trăit bucuria dorului autentic în mai bine de două ore de concert Mariza. Fadista m-a făcut să retrăiesc o viață în niște zeci de minute. Am copilărit, am iubit, am petrecut vacanțe cu prieteni, am emigrat și am revenit. Mi-am trecut mâna prin părul doamnelor mele, mi-am umplut genunchii de nisipul ud al Vămii de acum douăzeci de ani, am golit nesațul sticlă după sticlă, am pictat ziduri albe monastirești și am trecut soarele prin sticla colorată a vitraliilor mele, mi-am ținut din nou copilul în brațe pentru prima oară și am simțit cum mirosul lui se contopește cu al meu. Am refăcut planurile din ultima vreme și am reconstruit speranța propusă de moment. Pe scurt, m-am bucurat de dorul de tot – totul personal, așa găunos cum poate fi el văzut din afara ochilor mei. Pofta cu care Mariza își cânta sufletul, pământul natal și tradițiile a fost seducătoare, iar bucuria cu care ne-a îmbogățit sufletele, de-a dreptul divină. Am condus până acasă fără să văd bătăile galeriilor de la Steaua și Rapid, fără să aud înjurăturile și claxoanele șoferului de București, fără să mă gândesc la dimineața obositoare care mă aștepta a doua zi.

Știu că, la un moment dat, mă voi trezi din visare și din tot dorul va rămâne doar partea care mă schimonosește. Dar până atunci vreau doar să simt încă puțin că sunt om. Noapte bună. A mea.

Nevoia de cineva. Forme diverse
(aprilie 2011)

Îmi aduc aminte pe bucăți.

Colegii, care acum mă văd într-o cu totul altă postură, cer glume. În afară de Niculae, cu care împart tot, și dând la o parte prieteniile de catifea, fac parte dintr-o comunitate gata făcută. Suntem artiști. Asta ne alocă o poziție aparte în lumea plină de ignoranți. Vedem altfel lucrurile, din principiu. Fie că e adevărat, fie că nu, ne asumăm statutul fără să clipim. Suntem și rockeri. Asta înseamnă blugi strânși pe coapse, multe ace de siguranță, plete, ținte de metal ieftin și lanțuri agățate de orice. Imaginea nu îmi aparține, dar e de bonton. Creează apartenență. Exiști doar dacă te înscrii într-un grup. Stau și privesc din afara lor, însă din mine. Constat, amuzat, că nu am argumente reale pentru continuitate. Am atâtea lucruri de spus și pe nimeni la celălalt capăt al firului… Ofer generos glume, în timp ce aștern pe hârtii imaginare, rând după rând, gânduri neauzite.

Trec ani. Sunt în drum spre Brâncoveni. Îmi caut harul și Îl caut și pe Dumnezeu. Aștept cu nerăbdare să vorbesc despre toate astea cu cei care au ales drumul mănăstirii. Aflu că nu au ales ei și că, dimpotrivă, au fost aleși de Dumnezeu. Mă trezesc între oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre recrutare. Nu au nimic de zis, așa că aleg să dea răspunsuri prefabricate, fără să gândească. Gânditul este interzis prin canon, cauzează la liniștea comunității. Nu râd, pentru că este interzis la fel de fără de motiv ca și spiritul liber. Cu mici excepții – Fevronia, care îi spune rugăciuni ibricului ca să fiarbă mai repede -, credința se confundă cu uniforma. Mă trimit cu totul în vârful pensulei și vorbesc cu peretele care îmi așteaptă intervenția. E noapte și sunt din nou singur cu gândurile mele, înconjurat de vocile plângăcioase întru evlavie ale corului nocturn.

Renunț la restaurare și mă îndrept către publicitate. Nu e primul contact cu lumea exclusivistă a manipulatorilor de visuri. Îmi regăsesc colegii de liceu și o luăm de la capăt, de data asta într-un format diferit, competitiv în cu totul și cu totul altă direcție: premiile. Ne batem pe campanii, ne bârfim și ne vorbim pe la colțuri. Indiscreția este la ea acasă, iar satisfacțiile, de scurtă durată. Campaniile își fac treaba și dispar, lăsând loc pentru alte imagini. Mă gândesc la bisericile mele. Mă bucur că măcar o mică parte din munca mea rămâne peste generații, până când un alt zugrav de subțire își va înfige pensula în ceea ce odată a fost pictura mea. Munca de agenție te transformă încet, dar sigur în altcineva. Ai obligații noi, neconforme cu percepțiile tale despre valoare. Nu îți mai bei berea unde vrei, ci unde se cade. „S-a deschis un loc nou, se strâng creativii acolo după 22:00. Am auzit că trece și Naumovici… Contez pe tine.” Toată lumea fute pe toată lumea și la propriu, și la figurat, ca într-o Britanie restrânsă și mediocră. Hainele se transformă în uniformă și părerile unuia sau ale altuia devin literă de lege, în funcție de consistența portofoliului. Creativii au vestă și sunt ciudați, PR-ul e arogant, CS-ul, lingușitor, producătorul, bișnițar și MP-ul transformă totul în tabele indescifrabile. Odată încartiruit, șansele de evadare sunt cvasinule. Publicitatea nu oferă cale de mijloc: you either hate it or love it. Dacă te complaci, nu vei mai fi același niciodată. Banii, anturajul, impunerile și satisfacțiile profesionale îți dau ghes la uitare. Cel dinainte nu mai există. Nici nu ar avea cum. Când îți petreci o bună bucată din viață vorbind în gol și ascultând de complezență, te alterezi. Abia în momentele de depresie sau de cădere liberă apuci să realizezi că, în afară de formă, conținutul e același. Simți acut nevoia de comunicare deschisă, până la rupere. Vrei să știi că interlocutorul tău e acolo pentru tine, așa cum și tu îți dorești să fii pentru el – sincer, fără teamă de vorbe nepotrivite, fără mizerii și fără frică de nimic. Să poți spune „Mi-e dor” fără să fii penibil în ochii partenerului de discuție. Mi-e dor de mine, de tine, de conversația plăcută și împlinitoare, de atingerile care îți fac pielea de găină… Mi-e dor de o lume care nu poate exista în fapt niciodată, dar spre care, eventually, ne îndreptăm cu toții mai devreme sau mai târziu, împreună sau de unii singuri. Este, din nou, o treabă de opțiune. Căutarea te poate păcăli, în aceeași măsură în care o alegere pripită te poate dărâma ulterior. Dacă totuși reușești să scapi, întoarcerea este practic imposibilă. Publicitarii nu acceptă fuga.

Te trezești între două lumi. Cu cât timpul petrecut între publicitari e mai lung, cu atât revenirea la lume este mai anevoioasă. Ești afectat iremediabil. Bodegile nu mai sunt boeme, prietenii vechi te privesc îndoielnic, strictul necesar atârnă greu și joburile clasice par silnice. Nu mai aparții nimănui. Trădător pentru unii și dezertor pentru ceilalți, levitezi într-o ciorbă mediocră, la care ești singura lingură. Starea de spirit astfel dobândită îți lucrează viața pe toate părțile. În orașul agitat, îi vezi pe toți. Te lovești de ei în cele mai variate instanțe, fără să poți comunica nici măcar de formă, așa cum te-ai obișnuit să o faci de atâta amar de vreme. Abia acum ești definitiv singur, în fața unei asumări pentru prima dată reale. E momentul în care, dacă ai ochi să vezi și urechi să auzi, dacă vrei continuitate și consideri că nu ai bătut drumul ăsta meschin de pomană, e timpul să te apuci să construiești ceva. E timpul să te bucuri, în sfârșit, de viață și să lași în urmă o amprentă curată. Amprenta asta poate fi orice: o casă, o operă, copii, o iubire, o vorbă bună și, de ce nu, o amintire frumoasă. Una dintre marile mele dorințe este să pot fi de față o vreme după ce mă duc. Doar atât cât să aud: „A fost un tip mișto…” Cred că asta ar fi Judecata adevărată, banul aruncat lui Charon în drum spre lumea de dincolo. Recunoașterea sufletului prin moștenire. Fiecare dintre noi are capacitatea să ofere fericire în aceeași măsură în care, undeva în noi, există și puterea de a o primi. E greu de spus care variantă e mai dificilă, dar dacă îți ies amândouă, cu siguranță că fix atunci când se întâmplă prima dată, poți înțelege fericirea. Însă drumul până acolo nu poate fi parcurs cu indulgențe de tipul mai calc pe bec, mai înghit un biscuit muiat în vin, mai deraiez, mai fac o cruce. Așa nu merge.

În esență, căutarea fericirii este un calvar antipatic, pe care foarte puțini reușesc să îl parcurgă. Însă indiferent de traseu, totul începe odată cu nevoia de cineva – nu de povești, nu de drum de seară la așternut, nu de chef, nu de plictiseală. De cineva alături de care să te bucuri o viață. Doar din bucurie se naște frumos. Cum știi asta? Undeva în tine, într-un sertar ascuns de privirile indiscrete, sufletul tău își ține reperele adunate în timp. Unul câte unul, vor țâșni afară și așa vei ști – ce ochi, ce gură, ce nas, ce suflu, ce miros, ce sunet, ce apucare… ce tot.

Om bun
(martie 2018)

Să tot fie vreo douăzeci de ani de când mă aflam pe post de art la revista Salut. Pentru cine nu își mai aduce aminte, Salut era o revistă scrisă de adolescenți pentru adolescenți, cu sprijinul lui George Mihăiță. De altfel, George a ținut întreaga prăvălie pe umerii lui, până când Adrian Sârbu a venit cu o propunere indecentă: să cumpere revista, cu redacție cu tot.

Într-o dimineață, sunt anunțat că vine solul MediaPro, ca să discutăm despre noile direcții pe care urma să le parcurgă Salut în noul format. Așa l-am cunoscut pe Andrei Gheorghe. În acea dimineață, împreună cu Andrei și cu echipele Salut și Pro, am definit un concept care urma să pună pe afiș o generație nouă, o generație în care ne puneam speranțele și care încă nu era luată în seamă. Așa a apărut Salut, Generația PRO și tot așa s-a legat o prietenie la care am ținut mult. Aseară, prietenia noastră a fost întreruptă frust. Andrei s-a prăpădit.

*

De-a lungul a douăzeci de ani, Andrei m-a tras de urechi de fiecare dată când am derapat verbal sau când m-am hotărât să încep un proiect fără ca, în fapt, să fi cântărit prea bine înainte. Tot atâta vreme, vocea lu’ Nea Andrei m-a liniștit și, câteodată, atitudinea lui m-a inspirat. Era vocea care îndrăznea. Vocea corectoare. Vocea care avertiza. Andrei s-a terminat aseară, în casă. În casa atât de plăcută în care se bea vinu’ și începea declinu’… pe liniște și pozitiv. La ultima noastră întâlnire, Andrei mi-a sugerat să încerc să înțeleg de ce am ajuns să vreau o emisiune pe care să o cheme Inadmisibil și, mai bine, să caut prin motivele pentru care s-a ales praful de o generație întreagă și să ascult muzică nouă și măcar să încerc să o înțeleg. Întotdeauna ajungeam la Andrei cu o falcă-n cer și cu una-n pământ și cu toporul după mine, iar când plecam, bâiguiam un „Nu m-am gândit la asta până acum…”.

Acum două săptămâni, i-am trimis o poză ecografică cu Vladimir. Abia așteptam să se cunoască… Abia așteptam să pot merge cu cei trei băieți ai mei în vizitele alea frumoase și constructive. Acum, Andrei va fi prezent doar în poveștile mele, și ale oamenilor care i-au fost prin preajmă, și ale ascultătorilor care așteptau cu poftă să audă ce mai urmează. Pentru că am pierdut un om bun, și oamenii buni rămân în povești pentru totdeauna. Omul care definea manifestul real, manifestul pierdut în anii de după 1989, s-a dus și ne-a lăsat ca în radio: fără replică.

O să îmi lipsești, Andrei… Dar în condițiile date, cred că o să ne revedem mai curând decât ne făceam planuri. Cu bine și cu toții.

 Citiți prefața (Pleshoo. Furie și blândețe) acestei cărți.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.