Întrebarea „Când vii?”, rostită uneori din complezenţă, am considerat-o și încă o consider, cea mai frumoasă declaraţie de prietenie din lume. E interesant cum luptăm atât cu noi înşine, să ajungem unde ne dorim, ceea ce visăm, să facem ce ne place, iar în ultimă instanţă, în momentele de cumpănă, de mari plecări, sau de mari sosiri, totul se rezumă la cei pe care, prin ceea ce suntem, i-am determinat cumva să le pese. Cumva…
Tu auzi? Auzi ceva? Se aude în fundal un sunet bizar, ca un freamăt… Taci un pic si ascultă! Nu, nu te concentra prea tare, căci atunci nu se mai aude nimic, se sperie si dispare, se face liniște de nu se mai aude decât fâșâitul tăcerii, zgomotul acela de fond al universului… virtual. Ascultă-l însă… așa, discret, cu coada ochiului. Auzi? E așa… ca un freamăt de șoapte, ca un oftat, ca un icnet câteodată, ca un geamăt în așteptarea unei mari izbăviri. Nu te mai holba la mine ca la un nebun. Cum n-auzi? Cum să-n-auzi? N-auzi pentru că nu asculți unde trebuie, nu-ti reglezi urechea si mintea pe frecventele potrivite. E-he, până să vii tu la întâlnirea cu el, sunetul se mută în alt spectru, că n-o sta să te aștepte pe tine să-ti reglezi timpanele. Afonule. Normal că nu se mai aude nimic acuma, fiindcă…
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!doua culori ce nu s-au vazut niciodata,una foarte de jos,intoarsa spre pamânt,una foarte de sus, aproape rupta în infrigurata, neasemuita lupta(Nichita Stanescu)
"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers - those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.