Crezuta-i tu că timpul în largul lui
ne va cere îndurare prin preaplinul de litere,
când vara înflăcărată și plină de mistere
cere iubirii pajiștea eternă a verdelui? …
Aș prelungi dezlănțuirea iubirii în tăcere
ca-n palma unui vis ștrengar, aripile dorului
în pieptul meu dând drum fiorului,
un cerc albastru al cerului plin de mângâiere.
Nu știu, de ești răsăritul sau apusul,
când tremură un vis înaripat
în vara iubirii ce-și atinge universul
valsând cu noi prin viață, presupusul,
cerul și pământul ne-a scăpat,
căci distanța și sonetul nu câștigă înțelesul. 😉
