amintiri citite · amintiri literare

Eseu despre femei

sursa: Priza de hârtie

Eseu despre femei

Albert V. Cătănuş

scriitor, dramaturg si poet

 

Ceasul a sunat ca de obicei la 6:45. L-a amânat o dată și a întins mâna după soție. Dar nu era acolo. S-a gândit că e la bucătărie și face cafeaua. Gândul ăsta l-a toropit brusc așa că a adormit la loc lăsând totul în seama ei; și cafeaua și trezirea lui. Auzea destul de tare muzica. Nu asculta muzică clasică, dar tocmai asta auzea prin somn. Venea de la bucătărie. Primul lui gând a fost să sară din pat și să dea fuga să o întrebe ce a apucat-o. Să dea pentru Dumnezeu muzica mai încet că trezește copiii din somn. Dar nu s-a ridicat, îi plăcea pacea indusă de muzică și a mai întârziat câteva secunde lăsând armonia să vină valuri peste el.

Apoi gluma s-a îngroșat, muzica se auzea din ce în ce mai tare. S-a ridicat nervos din pat. Avea un gust amar în gură și urdori la ochi și îi venea să urineze urgent. Dar a preferat să se grăbească spre bucătărie. Apartamentul era mic. Din șapte- opt pași a și ajuns în fața ușii de la bucătărie. Foarte ciudat, era închisă, iar muzica se auzea din ce în ce mai tare. Nu putea fi decât TV-ul pornit. Dar tocmai muzică clasică la 7 dimineața? Asculta rar asemenea muzică, aproape spre deloc, plus că trezea tot blocul, o să zică vecinii că au înnebunit. Și apoi copiii? Oare au auzit și ei muzica?

Toate gândurile astea i-au trecut prin cap când a apucat cu putere de clanță și aproape că a trântit-o de perete. Bucătăria era goală. Nevastă-sa nu era nici ea fan muzică clasică, dar lăsase TV-ul pe un post care difuza numai genul ăsta. A citit rapid pe ecran „Bach – Air”. Telecomanda era pe masă. Apa din ibric fierbea iar cutia de cafea avea capacul desfăcut și o linguriță alături. „Ei, drăcie! Ce naiba are?! Iar începe să o ia razna din nimic?!”.

A oprit muzica și a pus patru lingurițe de cafea în apa care fierbea, închizând ochiul argazului care ardea. A amestecat bine cafeaua, apoi a acoperit ibricul cu o farfurioară pe care a găsit-o în dulap și a plecat să o caute pe nevastă-sa. Chiar nu avea chef de ceartă la prima oră, așa că s-a răzgândit și s-a dus mai întâi la baie.Și-a dat jos pijamaua vărgată și a țintit spre apa din wc. I s-a părut ceva ciudat. În timp ce urina în wc a privit dulapul de deasupra chiuvetei. Toate lucrurile soției dispăruseră. Absolut toate, de la periuțele de dinți, până la gelurile ei de duș speciale. A deschis un sertar, nimic, nimic din al ei nu mai era acolo.

S-a întors, nici halatul ei de baie nu mai era atârnat pe ușă. S-a blocat pentru o clipă. N-avea cum. Acum două minute era în bucătărie. S-a mai uitat o dată, apoi a țâșnit spre camera copiiilor îngrozit. Nu și copiii! A deschis ușa larg. Băiatul cel mic dormea liniștit. Fetița nu era. Nu era fetița! Nenorocita! Cum a putut să-i facă una ca asta?! O să-i rupă gâtul ca la pui! Telefonul mobil! Unde îi este telefonul mobil? A alergat în cameră și a luat de pe noptiera din dreptul lui telefonul. A apelat-o. Nimic. Suna, dar nu răspundea! Nu răspundea! De ce i-a făcut asta?! Aseară totul era minunat. A adormit în brațele lui. A mângâiat-o pe păr până a adormit. Cum a putut să-i facă una ca asta?! Ce dracu` era în mintea ea? Alt bărbat? Plecase la maică-sa? Dar când își strânsese toate lucrurile? Când a trezit-o pe aia mică? A alergat repede la debara să vadă cu ce valize plecase.

Alerga cu telefonul la ureche. Suna, dar nu răspundea. I-a dat mesaj: „Unde ești? Răspunde de urgență la telefon!” . A rămas consternat, toate valizele erau la locul lor. S-a dus la șifonier și a deschis larg ușile. Toate hainele ei dispăruseră. Nu lăsăse nici măcar rochiile acela care se jura că o arată grasă și voia să le dea de pomană. Nici pălăria aia maro pe care o cumpărase de la un târg de vechituri din Centru Vechi și nu o purtase niciodată.

Era nervos la culme, a trântit ușa șifonierul atât de tare, încât oglinda s-a spart și o bucată de sticlă l-a tăiat la degetul mare de la mâna stângă. A început să înjure cu voce tare. Își pierduse controlul. S-a oprit când în dreptul ușii a apărut plângând puștiul.

– Unde e mami? Strângea ursulețul mov de pluș tare la piept. A repetat. Unde e mami și cu Ana?

A luat din șifonier un tricou de pe raftul din fața lui, s-a șters de sînge și i-a spus puștiului plângăreț.

– Ai grijă, tati! Nu intra, sunt cioburi pe jos!

– Vreau la mamiiii!

S-a dus spre el și l-a luat în brațe.

– Hai nu mai plânge, mama a plecat la magazin până jos. Se întoarce repede. Vrei să îți facă tati ceva de mâncare?

L-a luat în brațe atent să nu-i păteze pijămăluțele cu sânge și s-a dus la ei în cameră să vadă un lucru. Îi luase și lucrurile Anei?

– Ce cumpără mama de la magazin?

– Lapte!

– Dar avem lapte, tati, am cumpărat noi ieri. L-am ales eu.

– L-am băut eu pe tot, doar știi că tati bea mult lapte. Gâl-gâl-gâl! Puștiul a râs amuzat. Un copil de 5 ani se amuză destul de ușor și e ușor de dus de nas.

Toate lucrurile Anei dispăruseră de asemenea. Inclusiv păpușa aceea fără un ochi pe care o pusese într-un colț în ideea să o dea cerșetoarei de la metrou care vine uneori cu fetița ei la cerșit. Voiam să fumeze. L-a lăsat pe puști în cameră cu TV-ul pornit pe desene animate și s-a dus la bucătărie să fumeze și să se gândească la prima acțiune pe care trebuie să o ia. A verificat ușa de la intrare. Foarte închisă cu cheia lui în ea. Atunci a avut un șoc. Cum naiba a ieșit din casă, dacă cheia era în ușă și ușa foarte închisă? Atunci a înțeles că soției lui i s-a întâmplat ceva grav. A sunat-o iar îndelung. I-a mai dat încă trei mesaje. „Baby, răspunde că mor!”. Telefonul suna îndelung dar nu răspundea. L-a sunat pe tatăl lui. Prima dată nu a răspuns nici el. De abia a doua oară i-a auzit glasul gâtuit de panică.

– Maică-ta a dispărut! Maică-ta nu mai e! A simțit cum îi explodează capul. N-a putut decât să îngâime „Și Vero nu e, și nici Ana!” apoi a fugit repede la puști. L-a luat în brațe. I s-a făcut foarte frică. Atât de frică încât a început să rostească cu voce tare „Tatăl nostru”.

Puștiul era concentrat la desene animate și nu l-a băgat prea mult în seamă, dar el continua să bolborosească rugăciunea. Ceva groaznic se întâmplase, știa asta. Avea sentimentul acela că totul s-a dus de râpă. După câteva minute și-a revenit. Și-a scos telefonul din buzunar și a sunat la muncă.

Era prima zi a săptămânii, voia să-și anunțe șeful că are o problemă de familie și nu poate veni la muncă. Șeful nu a răspuns. Apoi a sunat-o pe secretara lui. Nici ea nu a răspuns. Într-un final și-a găsit la telefon colegul de birou. Acesta plângea. N-a înțeles decât că iubita l-a părăsit subit peste noapte fugind cu taxiul la prima oră a dimenții. Se jura că o văzuse când se urcase în taxi. Printre sughițuri se jura că se va sinucide, o iubea atât de mult și ea l-a părăsit fără să-i spună nici măcar „adio”.

A închis brusc și a schimbat postul de desene animate cu știrile de dimineață. Doi prezentatori ce păreau extrem de calmi vorbeau despre starea vremii. Urma să fie o zi de toamnă caldă, fără nori și ploaie. Părea că totul e în ordine. Dar știa foarte sigur că dimineața era o blondă drăguță care era co-prezentatoare. Nu era în platou. Apoi au început știrile despre horoscopul zilnic. Și aici era tot un bărbat, deși clar rubrica aparținea de ani de zile unei femei. A schimbat postul. O altă televiziune de știri. Nicio femeie nici aici în platou. Alt canal TV, nicio femeie. Ce naiba se întamplă?!

A sărit la geam și a privit atent pe stradă. Câțiva bărbați alergând, unul dintre ei spunea ceva cu voce tare. A deschis geamul și a putut să audă clar: „Soția mea a dispărut! Soția mea a dispărut!” L-a închis la loc și a schimbat postul pe un canal internațional de știri. Și aici erau doi bărbați. Pe burtieră trecea un text cu litere mari care l-a înțeles fără nicio problemă. „Disparițiile misterioase ale femeilor!”. S

-a dus la baie să caute un plasture pentru rana de la deget. Când a trecut prin dreptul camerei unde puștiul se uita la desene animate acesta, văzându-l, a început subit să plângă. „Vreau la mami! Unde e mami! Când se întoarce de la magazin?”. N-a răspuns. A intrat repede în baie, și-a pus doi plasturi pe degetul tăiat și s-a întors la puștiul lui. „Hai să mergem după mami!”. Puștiul s-a bucurat. „Și dupa Ana, nu?!”. N-a mai răspuns, l-a ajutat să se îmbrace și au ieșit din casă. Pe străzi erau numai și numai bărbați. Unii dintre ei aveau și ei puști de mână. Vecinul lui de la etajul 3, cel care avea un balcon plin cu flori, l-a abordat.

– Vecine, ce dumnezeul mă-sii se întâmplă?!” Vecinul nu înjurase niciodată, acum părea că este altcineva.

– Și soția mea dispărut, a șoptit ca să nu-l audă puștiul. Și fata, și ea nu mai e.

– Unde au plecat?

– Habar n-am, în două minute au dispărut complet cu tot cu ce aveau în casă. Dar cu nicio valiză. Telefonul ei sună, dar nu răspunde.

– Și la mine la fel, era în pat, m-am dus până la baie și am rugat-o să facă ea cafeaua cât stau eu la baie. Când m-am dus la bucătărie nu mai era, nici ea, nici Andreea.

– Cine e Andreea? a întrebat zăpăcit.

– Fata mea. E la liceu.

– Aaaa, da, scuze. Sunt puțin bulversat. Cert e că nu mai e nicio femeie la TV. Ai observat?

– Da, asta am observat și eu. Poate că e Apocalipsa.

– Eeeee! Nu e nicio apocalipsă. Totul e absolut la fel, numai că au dispărut. Și mama mea la fel.

– A mea e moartă de mult. Dumnezeu s-o odihnească în pace! A dispărut acum ceva ani în urmă. Nu știu ce să mai cred? Ce motiv avea să mă părăsească atât de subit? Și să ia și fata? De ce și fata? Unde s-a dus? Maică-sa nu răspunde. Sor-sa nu răspunde. Zici că ne-am trezit în mijlocul unui film de groază…

– Nu ne-am trezit, e ceva prea sinistru la mijloc. A mea a dispărut cu toate lucrurile ei, dar geamantanele sunt la locul lor. Unde și-a pus toate lucrurile? Avea nevoie de cel puțin o dubă mare să le încarce pe toate. Aș fi auzit zgomot. Plus că totul s-a întâmplat mult prea repede…

Conversația le-a fost întreruptă de niște țipete ce veneau de la o fereastră din blocul din fața lor. Un bărbat la vreo 50 de ani era la geam și țipa. Apoi s-a aruncat. În cădere a lovit creanga unui copac și a făcut un zgomot surd când a atins asfaltul. Primul bărbat a acoperit cu mâna ochii copilului, iar celălalt a fugit repede spre sinucigaș. Puștiul a întrebat ce se întâmplă și apoi a început să plângă. Spre cel de pe asfalt s-au repezit mai mulți indivizi. Bărbații, căci erau doar bărbați, se învârteau în jurul celui care se aruncase. Doi sau trei sunau pe telefon, poate că la urgențe. Apoi cineva a ieșit din casa scării și s-a apropiat de mulțime și a strigat cu voce tare: „Lăsați-mă să trec, sunt medic!” Mulțimea i-a făcut loc și el s-a aplecat asupra celui ce se aruncase. Primul bărbat și-a luat copilul în brațe. Acesta plângea din ce în ce mai tare. A încercat să-l liniștească, dar fără succes, băiețelul plângea și mai tare. Nici nu a observat când un străin s-a apropiat de ei și s-a adresat băiețelului care plângea acum cu spasme în brațele tatălui său.

– Nu mai plange, am vorbit cu mama ta! Mi-a zis că dacă nu mai plângi o să-ți aducă o mașinuță albastră. Și a scos din buzunar o bomboană învelită în celofan colorat și i-a întins-o. Băiețelul plângăcios s-a oprit pentru o clipă din plâns, a întins mâna după bomboană, s-a uitat la tătăl său. Acesta a încuviințat s-o ia. Străinul a continuat: Mama ta mi-a zis că dacă ești cuminte, o să-ți aducă și un tort mare, ca de ziua ta. Băiețelul a zâmbit și printre lacrimi a întrebat.

– Cu ciocolată?

– Cu multă ciocolată, da. Și atât de mare încât o sa ai o săptămână.

– Pot să-i dau și Anei?

În discuție a intervenit și tatăl.

– Bine-înțeles. Poți face ce vrei, e tortul tău. Mulțumesc, domnule! Chiar nu mai știam ce să fac. Ați nimerit direct la țanc, e un plângăcios și jumătate uneori.

– Pentru nimic. V-am văzut de la distanță cum vă chinuiați să îl liniștiți. Plus că m-am întâlnit cu mama lui și m-a rugat să-i transmit de tort. I-a făcut cu ochiul primului bărbat și a continuat. Mergem?

– Unde? A replicat un pic confuz acesta.

– Unde doriți, propun să mergem la magazin și apoi să bem o cafea și să vorbim despre ziua de astăzi.

Cei trei s-au îndreptat spre magazinul de la parterul unui bloc de opt etaje. Mulțimea adunată în jurul celui ce se aruncase de la etaj se multiplicase. Bărbații vorbeau acum zgomotos și de ei s-a apropiat o mașină de poliție cu girofarurile pornite. Din mașină au coborât doi polițiști care și-au pus bastoanele de cauciuc la brâu, pregătiți de o eventuală intervenție. Mulțimea a remarcat gestul celor doi și a început să vocifereze și mai tare. Unul dintre ei a țipat la cei doi polițiști. „Unde ne sunt femeile?!” Cel care se recomandase medic, un bărbat cu părul sur și-a făcut loc prin mulțimea agitată și s-a apropiat de cei doi polițiști care se opriseră oarecum descumpăniți.

– Sunt medic la spitalul municipal. Un bărbat s-a aruncat de la etajul cinci. E mort. Și-a fracturat coloana vertebrală în cădere. Decesul a fost aproape instantaneu. Întâmplător suntem vecini. Avea probleme cu alcoolul, știu asta pentru că de câteva ori chiar eu am chemat poliția datorită nenumăratelor scandaluri pe care le provoca când era în stare de ebrietate. Dispariția soției, cred, l-a împins spre acest gest.

Polițiștii au tăcut. Unul dintre ei și-a scos cascheta din cap.

– Nici soția mea nu răspunde la telefon. Nici prietena colegului meu. Și a indicat spre acesta. Suntem de serviciu de astă noapte, de la ora 7 și aproximativ 3 minute nu am văzut nicio femeie, nicio fată, nimic femeiesc în patrularea noastră. Ce se întâmplă, doctore?! La sediu nu ne mai răspunde nimeni, se pare că operatoarele au dispărut. Am sunat la șeful nostru direct, dar acesta ne-a răspuns să ne continuăm serviciul și să încercăm să menținem calmul populației. Câteva posturi de radio pun doar muzică. Se pare că nimeni nu știe ce se întâmplă. Unde sunt femeile?

Medicul cu părul sur a tăcut. Apoi s-a adresat polițistului care îi vorbise.

– Sunt divorțat de ani buni, nu am copii, pentru mine e o zi normală. Era calm și părea că nu e prea afectat de situație, nici măcar de sinuciderea vecinului alcoolic. Trebuie chemată ambulanța să fie ridicat cadavrul, dar la urgențe sună ocupat, se pare că toată lumea sună acolo. Teoretic, este imposibil să dispară toate femeile, practic asta experimentăm în acest moment. Situația poate deveni confuză oricând. Eu zic că trebuie să vă deplasați spre sediu, eu mă voi duce la spital să ajut acolo. Mă puteți lăsa și pe mine? E destul de aproape, de asta am și ales cartierul ăsta, e aproape de spital.

– Ce facem cu sinucigașul? A întrebat polițistul fără caschetă. Nu-l putem lăsa pe caldarâm. Trebuie să facem o anchetă, să interogăm martori, să respectăm procedura.

În timp ce vorbeau au fost înconjurați de mulțime. Toți spuneau cam același lucru: că le-au dispărut dimineața la prima oră soțiile, iubitele, logodnicele, fetele, mamele, bunicile, nepoatele, soacrele. Era o hărmălaie mare, care creștea în intensitate pentru că din blocuri coborau bărbați, unii cu copii, care veneau și ei să își expună aceeași problemă: dispăruseră fără nicio urmă și fără nicio noimă toate femeile. Absolut toate. Nimeni nu știa unde, de ce și cum. Dar dispăruseră. Apoi în jurul mulțimii au mai venit câteva mașini de poliție. Apoi o salvare a apărut și doi brancardieri și-au făcut cu greu loc prin mulțimea care se coagulase spontan cu ajutorul morții și a ridicat corpul victimei, punându-l într-un sac de plastic.

Medicul cu părul sur și-a aprins o țigară și s-a îndreptat spre spitalul lui. Cerul dintre blocuri a fost traversat cu zgomot de două avioane militare care au survolat la mică înălțime străzile orașului. Apoi un elicopter militar a apărut după blocurile înalte și s-a învârtit de câteva ori deasupra mulțimii. Dar medicul nu s-a oprit, mergea cu pași repezi pe străzi. Unele magazine erau închise, probabil că vânzătoarele erau femei, și cum femeile dispăruseră, nu mai avea cine să deschidă lacătele de la ușile de la intrare. A trecut pe lângă o școală, câțiva bărbați erau cu copiii lor de mână și discutau cu alți tați.

Tot orașul părea că a ieșit pe stradă. Nu s-a oprit. A continuat să meargă. Și-a adus aminte cuvintele lui Churchill: „ If you’re going through hell, keep going!”. A zâmbit. Era o dimineață mult prea frumoasă ca să semene cu iadul. În fața spitalului era multă lume multă. Doar bărbați. L-a recunoscut pe directorul spitalului. Cel de lângă era părea să fie primarul. Dădeau niște interviuri. Reporterii erau foarte agitați. S-a oprit lângă să asculte discursul primarului. Acesta vorbea calm și își alegea cuvintele cu grijă.

– După cum v-am repetat, guvernul va lua toate măsurile necesare în această situație de criză. Momentan am dispus ca un număr de angajați să se deplaseze spre locurile care necesită cel mai mult ajutor. Personalul medical al spitalului, și în special cel al salonul de maternitate, va fi suplimentat. Am discutat și cu domnul director al spitalului și nu avem nicio problemă în a face oricărui caz de urgență. Acum trebuie să ajung urgent la o sedință operativă la primărie unde va participa și prim ministrul. Vă rog să mă scuzați. Vă las pentru alte detalii cu domnul director al spitalului municipal. Și s-a urcat rapid într-o mașină luxoasă care a demarat în trombă. Unul dintre reportori i s-a adresat altui reporter pe un ton jos.

– Și eu aș fi fericit dacă mi-ar dispărea scorpia din casă peste noapte. Oricum erau în plin proces de partaj. A rămas cu tot.

Auzise tot ce voia să audă, așa că a intrat lăsându-l pe directorul spitalului să dea interviu în continuare, oricum nu avea o părere foarte bună despre acesta. Îl preocupa soarta unui pacient pe care îl operase ieri. Era la terapie intensivă. S-a dus în cabinetul lui. Și-a pus halatul alb și din instinct a vrut să ceară unei asistente să-i pregătească o cafea până când se întoarce de la secția de terapie intensivă, dar apoi și-a dat seama că e ar fi fost un gest futil, nu era nicio asistentă. Pe culoarele albe și-a dat seama că personalul medical se înjumătățise odată cu disparția femeilor, poate chiar mai mult, nu știa statistica exactă.

Câțiva bolnavi i-au ieșit în cale și l-au întrebat de asistente, când vin să le schimbe pansamentele, sau când vin să le dea medicamentația. Le-a replicat că va veni cineva, să intre în saloane. Apoi a intrat în secția de terapie intensivă. Jumate din locuri erau acum libere, femeile care fuseseră internate acolo dispăruseră și ele ca și cele sănătoase. Nu s-a mai mirat. S-a apropiat de bolnav. Era mort. Atunci s-a întristat profund. A apăsat butonul de la cabinetul asistenților. Și-a dat seama că majoritatea asistenților erau de sex feminin, așa că puțin probabil ca cineva să-i răspundă. Și-a luat fața în mâini și s-a așezat pe un pat gol. Atunci a înțeles tragedia profundă prin care trecea umanitatea. Voia să fumeze o țigară. A ieșit în curtea interioară a spitalului. Puțină agitație aici.

Toți bărbații erau în față. A văzut mica biserică. Era albă, modestă. Cele două clopotnițe care străjuiau turla cea mea păreau în soarele dimineții două aripi de înger. Pe treptele bisericii l-a văzut pe bătrânul preot. Stătea îmbrăcăt în sutana neagră și se ruga. S-a apropiat de el. Bătrânul preot care avea o barbă impunătoare, albă, plângea. L-a auzit cum rostea cu voce înceată „Tatăl nostru”. Mergea încet spre el. Avea un sentiment că preotul îi va spune ceva groaznic. Când s-a apropiat de el, a auzit clar foarte clar : „De ce, Doamne, de ce?”. S-a cutremurat și nu a mai putut înainta. Preotul l-a simțit și i-a spus:

– Vino, fiule, cu mine, nu mai pot intra de unul singur în Sfânta Biserică. Vino cu mine, știu că ești un om cu frica lui Dumnezeu. Și l-a luat de mână. O avea caldă. Haide! Și aproape că l-a tras după în spatele ușilor mari de la lemn de la intrare. Prima dată n-a văzut nimic, venise de la lumina zilei și i-a luat câteva secunde să înțeleagă pe deplin obscuritatea bisericii. A privit și s-a întristat. Apoi l-a luat de mână pe bătrânul preot care căzuse în genunchi în fața unei icoane și au ieșit.

– Când s-a întâmplat, părinte? Preotul cu barbă nu a răspuns de prima dată, și-a șters lacrimile cu ambele mâini și l-a privit în ochi.

– Fiule, Credința e cel mai de preț lucru pe care l-am primit de la Dumnezeu. Ne poate salva de la orice. De la orice! Medicul cu părul sur a tăcut lung. Apoi părintele a început iar să se roage.

Medicul s-a îndepărtat încet. A întors o dată capul în lumina puternică a dimineții, preotul stătea încă în genunchi și se ruga în fața intrării în mica biserică albă. A scos telefonul din buzunar și și-a apelat fratele care lucra la un spital într-un alt oraș, într-o altă țară. Linia era blocată. Nu s-a mirat. A intrat în spital. L-a întâmpinat un bolnav care târa un stativ după el cu o perfuzie goală.

– Doctore, unde sunt toate asistentele? Murim aici cu zile, pentru Dumnezeu, să vină la serviciu. Cine îmi schimbă perfuzia? Ce e cu toată debandada asta?! E un spital, sau o gară? Toți se vântură pe ușă și întreabă de asistente. Au făcut grevă?

Nu i-a răspuns. Era prea îngândurat. Simțea că absolut pe toată planeta se întâmplase ceva foarte grav. În biserică preotul i-a arătat toate icoanele care avuseseră pictate femei. Nu mai existau, însăși Maica Domnului nu mai era. Locul ei era gol. Era prea bulversat. Nu s-a putut concentra cât să-i dea un răspuns decent bolnavului care presupunea că toate asistentele erau în grevă. Era meditativ, se gândea la fosta lui soție și la cât de mult a iubit-o. S-a dus direct la cabinetul lui.

Nu a vrut să deschidă televizorul. Și-a luat fața în mâini și se gândea cât de puțin s-a simțit când l-a părăsit. Era aproape devastat, s-a îmbolnăvit subit. A băut câteva săptămâni până se obișnuiască cu ideea că soția l-a părăsit. După fiecare beție vomitase cu capul în vasul de wc. Acum se simțea la fel de bolnav ca atunci. Cineva a bătut în ușa cabinetului. Nu tare, timid. Nu a zis nimic, nu a scos niciun sunet. Apoi acel cineva s-a îndepărtat de ușă. Fără să-ți dea seama de ce, a sărit de pe scaun direct spre ușă și a deschis-o larg.

– Hai, intră!

Cel care bătuse în ușa cabinetului s-a întors spre el. I-a zâmbit și a rostit imperceptibil „mulțumesc”. Apoi și-a târâit picioarele și a intrat în cabinet. Doctorul cu părul sur a închis ușa și i-a arătat un scaun privindu-l cu atenție. Era un bărbat cam la vreo 50 de ani, cu părul deschis la culoare și puțin creț. Avea ochii albaștri și o privire tristă. S-a așezat pe scaunul din fața biroul, a așteptat ca medicul să se așeze în fața lui și a început să vorbească.

– Mulțumesc, mai întâi de toate. Nu am crezut niciodată în Dumnezeu, doctore, de mic copil mă închinam mai mult din obligație, văzându-i pe cei de seama mea că o fac, voiam să nu fiu socotit un paria, așa că eram credincios fără credință. Anii au trecut, am mers de multe ori la biserică, de fiecare dată cu treabă: ba o nuntă, ba o înmormântare, fie un botez. Soția mea e foarte credincioasă, dar asta nu m-a deranjat niciodată, deși uneori mai fac haz de ea.

Doctorul a observat că acest om vorbește de soția lui la timpul prezent, ca și când nu dispăruse și ea odată cu toate femeile. Bolnavul cu părul creț a continuat cu voce calmă.

– Acum un an de zile, la un test de rutină, mi-au descoperit că am eritrocitele la un nivel critic, ca și când aș fi suferit un accident de circulație și am ajuns în cabinet direct pe targă, după ce fusesem descarcerat de pompieri. Nimic mai fals, venisem pe picioarele mele, eram chiar foarte bine. Am făcut tot felul de investigații, știți mai bine procedurile ca mine, sunt convins și am fost diagnosticat cu…

Medicul i-a făcut semn să tacă. Bolnavul cu părul creț a continuat.

– Eu sunt militar, sunt în cadrul unei unități de marină, mă rog, eram. Am o viață plicticoasă, aș putea spune. Verdictul medical mi-a dat viața peste cap. Soția mea e mereu alături de mine și asta m-a încurajat cel mai mult. Să continui. Acum două luni, soția m-a rugat să mă duc la casa părinților ei, să le ud florile, aceștia plecaseră la țară, au o casă la țară lângă oraș, foarte drăguță. În drum m-am oprit la un chioșc să cumpăr ceva.

O cafea, evident, beau foartă multă cafea. Știu că mi-am scos cheile din buzunar, nu pusesem în șiragul meu de chei și cheia de la casa socrilor, să îmi caut bricheta. Am băut acolo în fața chioșcului cafeaua și am fumat o țigară, pentru că nu fumez în casă pentru că o deranjează pe soție.

M-am urcat în mașină și am plecat spre casa socrilor. Să tot fi fost cam o distanță de 10 kilometri, nu era trafic și am făcut-o cam în 10 minute. Casa lor e pe o stradă mică care dă într-un bulevard mare. Am făcut dreapta să intru pe stradă și din senin o bătrânică cocoșată care căra o sacoșă murdară mi-a tăiat calea. Era departe de trecerea de pietoni. Nu i-am zis nimic urât cerșetoarei, deși pusesem o frână cam bruscă. Am depășit-o și m-am oprit în fața casei socrilor.

Am ieșit din mașină și am băgat mână în buzunar ca să scot cheia. Nimic. Am scos tot ce aveam în buzunare pe capota mașinei. Nici urmă de cheie. Deja eram nervos. Mi-o dăduse cu mâna ei soția și am pus de față cu ea în buzunar. Mi-am dat seama instantaneu că am pierdut-o la chioșcul de unde cumpărasem cafeaua. În timp ce încercam să-mi dau seama cum s-a întâmplat cu exactitate, am observat cu coada ochiului că bătrânica aceea murdară se oprise iar în mijlocul străzii. Mi-am zis că până la urmă o va lovi cineva.

Apoi am fost atent la ea. S-a aplecat, a ridicat ceva de pe stradă, a privit cu atenție acel obiect și s-a dus lângă bordură în dreptul unui nuc mare și a lăsat acolo acel ceva ce găsise pe stradă. Apoi n-am mai fost atent la ea pentru că mi-a sunat telefonul. Era soția. Nu i-am răspuns, mi-am întors capul după bătrânică, nu mai era. Și am simțit cum cineva mă împinge efectiv spre nucul acela unde lăsase bătrânica ceea ce găsise pe stradă.

Din câțiva pași eram acolo. Pe bordură, în lumina soarelui, strălucea cheia de la casa socrilor. Atunci am început să cred în îngeri. M-am uitat după bătrânica aceea murdară, nici urmă, evident. Am sunat-o pe soție și i-am spus dintr-o suflare: „M-am întâlnit cu un înger!”. „Știu!” mi-a răspuns, „Din cauza asta te și sunasem, am simțit că se va întâmpla ceva minunat chiar atunci, dragul meu! Aș fi vrut să fiu cu tine, să mă bucur și eu. Slavă Domnului, totul e doar pentru că El vrea să se întâmple așa!”

Doctorul cu părul sur l-a ascultat cu multă atenție. I se făcuse piele de găină. Reflex pilomotor, învățase în primul an la medicină. A vrut să se ridice și să-l ia în brațe pe acel militar bolnav, dar s-a stăpânit. A rostit doar atât „frumos”. Au tăcut amândoi. Fiecare se gândea la un altfel de dumnezeu. A vrut să-i povestească despre biserica din curtea interioară a bisericii și dispariția din icoane a femeilor. Dar a avut impresia că militarul bolnav știa deja. Apoi l-a întrebat cine-l tratează și ce tratament urmează.

Militarul bolnav i-a răspuns că îl trata o femeie. O femeie foartă frumoasă. Blondă cu ochii albaștri. Mult prea frumoasă pentru cazurile tragice pe care le trata. Doctorul cu părul sur o cunoștea prea bine. De câte ori o vedea i se însenina subit ziua. Discutaseră de câteva ori lucruri din afara ariei medicinei și remarcase din primele minute că era foarte profundă.

O plăcea, dar nu îi arătase niciodată. A vrut să o invite o dată la o cafea, dar s-a abținut în ultima clipă. Dacă era măritată? Nu purta verighetă, dar putea fi măritată, multe femei nu mai poartă verighetă. Și apoi nu ar fi putut face față unui refuz. Avea două nume, ambele la fel de melodioase. Militarul bolnav tăcea. Asta i-a plăcut. Tăcerea dintre ei. Aproape fraternă.

Acum femeia frumoasă dispăruse. Dispăruseră toate. Se gândea că trebuia totuși să o fi invitat. Oricum, și refuzul ar fi dispărut și el. Dar, dacă accepta, poate că acum îi rămâneau doar amintirile frumoase cu ea. S-au ridicat amândoi simultan.

– Și acum, după ce v-am povestit toate astea, toate aceste lucruri minunate despre îngeri și Dumnezeu, vreau să vă spun că există un motiv pentru care ni se întâmplă toate astea. Aveam nevoie să încep așa brusc. Soția mea nu a dispărut. Am un sentiment că nu. Sunt convins că este în carne și oase undeva. V-am observat de la fereastra holului când ați intrat în biserica albă și ați vorbit cu preotul acela bătrân. Îmi dați bilet de ieșire ca să o pot găsi pe soția mea? Vă rog! Nu mă puteți refuza, nu după ce v-am povestit.

Medicul cu părul sur știa că e un caz grav, avea nevoie de îngrijire permanentă și medicamentație strictă. Teoretic nu-l putea lăsa liber pe stradă, exista riscul să sucombe subit. A zis doar atât: „Da! Vreți să plecați acum?”. Pacientul a încuviințat din cap că da. Apoi medicul a scos din sertar o hârtie cu antet, a scris ceva cu un scris puțin citeț, a pus o parafă și i-a înmânat-o!

Priza de hârtie

Ceasul a sunat ca de obicei la 6:45. L-a amânat o dată și a întins mâna după soție. Dar nu era acolo. S-a gândit că e la bucătărie și face cafeaua. Gândul ăsta l-a toropit brusc așa că a adormit la loc lăsând totul în seama ei; și cafeaua și trezirea lui. Auzea destul de tare muzica. Nu asculta muzică clasică, dar tocmai asta auzea prin somn. Venea de la bucătărie. Primul lui gând a fost să sară din pat și să dea fuga să o întrebe ce a apucat-o. Să dea pentru Dumnezeu muzica mai încet că trezește copiii din somn. Dar nu s-a ridicat, îi plăcea pacea indusă de muzică și a mai întârziat câteva secunde lăsând armonia să vină valuri peste el. Apoi gluma s-a îngroșat, muzica se auzea din ce în ce mai tare. S-a ridicat nervos din pat. Avea un gust amar în gură și…

Vezi articolul original 5.038 de cuvinte mai mult

amintiri amoroase · amintiri citite · amintiri literare · amintiri mitice

Capricornul

via Capricornul Capricornul | ZurliuBlog   Capricornul Zeii scriu iubirile muritorilor cu litere bolduite, pe hârtie albă, cerată. Cu longitudinea și latitudinea corect explicitată. Pentru a nu (se) rătăci tot restul vieții.  Capricornilor, însă, zeii le aruncă o bucată de palimpsest în scârbă și le strigă, trântind ușa – Scrieți-vă ce vreți, apedeuților! Am început… Citește în continuare Capricornul

amintirea artelor plastice · amintiri citite · amintiri literare

În cele din urmă – N O I E M B R I E

Sursă: În cele din urmă – N O I E M B R I E   În cele din urmă Detalii – tuș/acuarelă – (my drawing) — Mă întreb dacă toată lumea, în timp ce moare, își amintește toate micile detalii și deciziile pe care le-a luat, motivele pentru care au ajuns să se termine exact cum… Citește în continuare În cele din urmă – N O I E M B R I E

amintiri citite · amintiri eterogene · amintiri literare

„Frica de ea!” 

via "Frica de ea!"  „Frica de ea!” Am ajuns sa privesc în gol. La o masă într-un colt uitat de mulțimea grăbită sa ocupe un loc,stăteam eu. Mii de doze de energizant și cești de cafea făceau ca masa mea sa fie plină.  Plină de regrete și frici. Îl așteptam pe el.  -Ce faci,#P? -Eu… Citește în continuare „Frica de ea!”