amintiri citite · amintiri literare

ALTERA PARS

Sursă: ALTERA PARS

CÂT MAI OBIECTIV DESPRE POEZIE, ERWIN LUCIAN BURERIU

Un ultim volum de versuri mi-a fost, să zicem „sechestrat”, fără a fi difuzat, într-un depozit. A apărut în 2015. Întâmplarea neferice e că directorul Editurii Escelsior Art a decedat și pentru moment a rămas ca și inexistent volumul meu, până în anul 2019, când mi-a fost restituit aproape întreg tirajul. Am început să-l difuzez eu însumi, cu propria-mi cronică literară, la care s-a adăugat și foarte prețioasa contribuție a prietenului meu și marelui poet care este Eugen Dorcescu. Iată, deci…

… Titlurile volumelor de versuri pe care le semnez, Erwin Lucian Bureriu, nu au nimic senzațional, comercial, ci reprezintă „blazoane” ale definirii de sine față cu lumea. Dacă una din primele mele cărți de versuri, „Afectivități conștiente” reprezenta din titlu afirmarea dominării sentimentului de către rațiune, actualul volum „Armura demnității” s-ar traduce prin interpunerea unor formule convenționale între viață și artă în genere, sau între un anume tip de individ și mediul înconjurător, relaționarea omenescului cu artisticul. Armură înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, poetul își apără fragilitatea, sensibilitatea, prin defensivă: „Armura demnității, cu luciu glacial, / Ades în pribegie, ades fără să spere – / E prințul purității, cel fără de Graal./Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere. // Ascuns între oțele, îi este dor și sete/De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,/Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e…”

Armura ascunde și slăbiciuni, pe care autorul și le reprimă printr-un ton definitiv: „Integritate veche și holtee, / C-o lance dreptățind ce nu e strâmb, / El, urmărit din fașă de-o idee, / Fu palid trup în belicos carâmb. //… Din trăsături îi pică azi nisip , / Câte-o armură când și când îi crapă…” („Cavalerul rozelor”).

Un mai amplu poem, cu tentă socială, folosește alegoria picturii „Pluta meduzei” de Théodore Géricault. O ambianță de ambarcare fericită, într-o aură solară, startul luminos se termină prin furtuna distrugătoare, urmând construirea plutei și macabrul canibalism, care e, de fapt, lupta pentru putere, pentru cât a mai rămas din efectivul navei. Poate și o trimitere la corabia românească actuală… O desfășurare aproape epică de ipostaze tragice, semnificând, mai pe larg, condiția umană. „Și doar am fost, când zile existară / Și totul era demn de-a fi trăit. / Eram bogaţi spiritual (…). / Cu amintiri de veacuri sau de-o oră; / Eram întreg al vieții mele fiu (…) // În fiecare-i câte-o fisură nevăzută, (…) / Trădarea e internă; de-acum o să se vadă! / Venit-a şi momentul când n-o să te mai minţi: / S-a ridicat stindardul cel negru-n arboradă, / Suntem piraţi de cuget, cu şişul între dinţi. // Am conceput furtuna; am pus în aplicare / Distrugerea forţată a navei-amiral. (…) / Un sâmbure de ceaţă, un rest din ce a fost / Ne-adună laolaltă, înghesuiţi o sută / Pe-un cosmos de fragilă-ntrupare fără rost, / Închipuind infima raţiune, pe o Plută”. Poemul se încheie printr-un îndemn la rezistență în fața forțelor malefice ale distrugerii și dezumanizării. Ciudată este totala absență a poeziei erotice din preocupările mele, lucru, cred, neobișnuit, pe care-l consider de telenovelă, lipsă de inspirație generală.

Actualele modalități stilistice din volumul de față nu diferă mult de cele care au marcat începutul demersului meu poetic. Pavel Bellu observa, în revista „Orizont”: „Bureriu se manifestă pe orbita expresionismului. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent”. Aceste constatări nu sunt totuși suficient argumentate.

Sunt prezente și în acest volum câteva dovezi ale imagisticii expresioniste, amintind poate de austriacul Georg Trakl, prin redarea unei atmosfere dramatice, cu metafore interesante, dar fără profunzimi existențiale și dimensiunile tragice ale poetului austriac: „O lună imperială, cu craniu vechi, de oaie, / Muşcând ruina ştirbă cu trosnet surd, de lemn / Şi stele ruginite, cu-acid tăcut îşi taie, / Radioactiv, traiecte în haosul solemn” („Insomnie”). Înfruntarea dintre elementele constitutive ale disperării, în piese de astmosferă: „E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând / Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate, / Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând / Și-un uliu vechi în clopot cu aripile bate” („Calaveras Fault”); „Drumuri de sânge, acolo, / De unde erau ridicate animalele oprite din viață. / Era o vânătoare fără semnificaţii, / Vineri, cu vinete împuşcături; / Râuri îngheţate prindeau gleznele / Şi totul împietrea într-un nesfârşit acvariu. / Ne împiedicam de coarnele / Unor mamifere, rămase-n pământ, de spaimă / Şi refuzând să se nască”. Cruzimea omenească e metaforizată aici printr-o vânătoare, poemul din care am citat având titlul „Expresionism”. Proximitatea declinului și sfârșitului iminent apare metaforizat în tușe violente: „În jerbele sonore se stinge înc-un gând. / E lume-n jur, apasă culorile bombate. / Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând / Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate. // Se clatină şi luna-n acest nebun popas. / Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie. / De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas / Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e” („California”).

În Dicționarul Scriitorilor Români (DSR) Mircea Zaciu observă: „Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de ingenuitate. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în discursuri care trădează o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție”…Din păcate, această continuă raportare la candoarea primei vârste devine, cu timpul, obsesie, cabotinism.

Un eseu despre puritate (!) este poemul romantic al bicicletelor albastre: „Copiii pornesc, în zori, / Pe noile lor biciclete albastre; / Blond-călăreţul sălbatic, soarele / Veghează,-n abisul ceresc, / Un start al speranţei… // Suntem, bătrâni, adolescenţii de ieri; / Pentru noi, alţii sperau, zadarnic, / Că vom fi doar splendoare şi cântec, / Într-o mare competiţie a bicicletelor albastre. / Suntem, deci, propriii noştri strămoşi, / Propriii noştri feciori şi fiice suntem… / Se dă startul speranţei…” („Golden Gate”).

Criticul Alexandru Ruja remarcă, în volumul „Parte din întreg”: „Poetul regăsește candoarea. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Observație pertinentă a lui Ruja, care constată că „umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. (…) Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică.”

Ion Arieșanu observă în „Orizont”: „Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la mulți ani de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-au schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.”

Ironia din unele poeme ne apare uneori ca o lipsă de seriozitate. Apropierea de pamflet scutește autorul de plonjarea în profunzime.

Și se pare că, mai nou am părăsit parcă universul candorilor și abordez cu frenezie caricaturalul, grotescul și burlescul, trecând la atac. Abundă în acest areal asocierile neobișnuite de cuvinte, materialul nu se degradează totuși până la miștocăreala / zeflemeaua ieftină. Cu alură de pamflet, sunt creionate unele tipologii umane, dictatorul, cărturarul fără sens, incultul, ascetul oriental sau momente ale istoriei, ca războiul de poziție (cu afinități brechtiene, presupun), peisajul periferiei urbane. „Sorbind cu lopata Linemann tone de lut, / Lărgirăm bordeiele, sală de dans ne-am făcut. / Și pentru că războiul nu se mai termina, / Găsirăm și lectură particulară / Pentru nopțile de contrapunct și ceară. /Dass ist die weisheit lezter schluss…/ comentau acest vers, undeva, în apus…” („Șansoneta războiului de poziție”, o alegorie în stil brechtian a permanentei stări de beligeranță). Un portret al decrepitudinii agresive în „Gnom”: „O anti-alcătuire, beţivă şi ocnaşă, / Gelos pe frumuseţe, cu spatele la cer, (…) / În jur, viaţa verde, neputincios uriaşă, / Pe care-o fascinează cu foc de artificii. / Şi orice munte-n care rotund e morbul fricii / Devine-mpădurită şi veştedă cocoaşă.” Intendantul muzelor este un maniac senil, „Un paj senior, cu gâlgâit voios / Și burtă erudită, scump-enormă, / A ronțăit cândva domnescul os, / De-aceea e atâta de în formă.” Incultura e reprezentată în amatorul de literatură minoră: „Străliniştit, un cititor, /Lucind de inutilitate, / Doar prin confort sporit străbate / Banchiza cărţii din ulcior. (..) Şi hrană de nicicum şi cercul / Terapeutic şi uşor, / Pe care eu zadar încercu-l / Cu vechi nelinişti să-l măsor… // E caritabilă o carte / Cantabilă-n dulceaţa ei. / Lăsaţi-mă, când ea se-mparte / Printre copii, bătrâni, femei…” În poeziile cu metrică fixă autorul nu utilizează rimele facile, substantiv cu substantiv, verb cu verb, părând a urma drumul lui Arghezi și Ion Barbu.

Ceasul floral cu iz de fast municipal se banalizează iarna, precum erodarea puterii: „Când toamna se usucă florala escapadă / Arătătoare caste ne-atrag în vechea eră, / Cu adevăru-i rece, pe suflet stând să cadă / Și amintirea verii cu-ncetul se devoră.”

Pentru diversificarea tematică apar figurile grotești ale unor personaje din istorie. Xerxes biciuie marea: „Ci Xerxes îşi răzbună pe mări şi pe obiecte / Înfrângerea de flotă, flotarea-i în ruşine./ Pe ix-uri mari de spumă regescu-i bici erect e; / El e-ntre cer şi mare ca între rău şi bine. // Visând la mări supuse prin xerox, la Mări Moarte, / La Marmare de marmori, secate din toiag,/ La mări ieşind din pană, la mări muiate-n carte, / În adecvări totale oricărui xenofag… Faraonul, calamburizat, „fanfaraonul” Keops: „Înveşmântat în bernă şi în tăcere vidă, / Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci. / Şi gol orgoliu-i sună între pereţii reci, / De-un rost uitat, ermetic zvâcnind în crisalidă. // E piatra lavă sclavă, pierdută-n cerul vag, / Vulcanul stins în care tăcerile irump; / Un Om e-n fiecare dreptunghi, atât de scump / Şi mii de sarcofage păzesc un sacrofag.” Sunt acestea imagini terifiante de alegorie antologică. Un alt poem parodiază a lumea Orientului: „Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,/Hogea polemizează cu-al trupului balast.(…) Unică moștenire, doar el își e strămoș. / Origini sfinte sieși e-acum Hogea Hagi. (…) Proclamă al său creier criteriu-pașalâc. (…) Hagi-ul se hrănește pios, dar copios, / Tăind felii uscate din pulpa-i de șașlâc…”

Pe mari porțiuni, o parte a liricii mele abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive. Singurul meu sonet este o profesiune de credință de dată foarte recentă: „Strâmbam străzi odinioară și scufundam câmpii, / În jocuri ce din harfe cu corzi de râu cântară… / Și ca dintr-o beție zvârlit cețos afară, / Văd dimensiuni exacte. Așa parcă-s mai vii”. Asta nu înseamnă, desigur, o renunțare la sine însuși, cât o decantare a ideilor, păstrându-se însă elasticitatea expresiei în metrică fixă, apare grija pentru sobrietate și echilibru. „Am moștenit o limbă de-o frumusețe clară, / Rostire cristalină, melodios ritmând / Cuvântul și ideea din cântece și gând / Și-ntru desăvârșire, în timp se întrupară // Echilibrate sonuri în graiurile vii, / Ori împlinind, prin scrieri, mesaje-testamente, / Transmise cu ardoare celor ce vor veni, / În forme decantate, alese, coerente.” („Limba română”). Obsedantă dorință de limpezire în Egreta albă: „ Scrutăm de la distanță, cu ardoare / Fin dansul de milenii neschimbat, / Pătrunși de albul izvorât din soare/Și sufletul ni-l limpezim, treptat”. Într-o lume obosită de ea însăși e căutată „Pacea sufletească a pădurii”: „E pace sufletească pădurea în amurg, / Când verdele speranţei dizolvă calde stele; / De fosfor căprioare prin vaste linişti curg, / Înfiorând aroma desişurilor grele”. Aceeași frazare elegantă și de o muzicalitate fără cusur și în “Hiperestezie de iarnă “: „Și-i noaptea fisurată de geruri siderale. / E-atât de bine-acasă, profesor și profan, / Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale / Și mă surprind deodată cântând la vechiul pian…”

Poetul trebuie să fie, după mine, un spirit lucid, lăsând puțin spațiu sentimentului și căldurii umane, sau poate doar să le disimuleze . Spiritul meu muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripției picturale. Probabil că trebuia să devin muzician, dar mi s-a întâmplat ca și lui Thomas Mann…

Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. În timp mi-a rămas aceeași instrumentație cerebrală, dar universul liric, structura internă nu s-au schimbat.”

Eugen Dorcescu, un foarte bun poet, îmi face un portret pe care mulți și l-ar dori. „Nobilă, erudită, elegantă, străină de sentimentalisme și dulcegării, precum și de mitocănii și obscenități (și unele și celelalte la mare modă azi), aristocratică, așadar, în spirit și în stil, poezia lui Lucian Bureriu (Afectivități conștiente, Editura Eminescu, Bucureşti, 1968; Marele solstițiu, Editura Facla, Timişoara, 1989; Armura demnității, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2015) cultivă un lirism elevat, generat de două forțe tutelare: pe de o parte, de un puternic talent creator; pe de alta, de o viguroasă și salutară conștiință artistică. Citind-o, și recitind-o, îmi vine în minte celebra zicere a lui Vitruvius: „Neque enim ingenium sine disciplina aut disciplina sine ingenio perfectum artificem potest efficere”. Această sentență necruțătoare îl învelește pe poet ca o nevăzută, dar neînvinsă armură. Iată un poem edificator, între multe altele (cităm, aici şi în continuare, doar din volumul Armura demnităţii): „Mă repliez organic, prin renunțări de soi,/Pe-ntinsul unor vremuri de trebuință forte./Nici inima nu știe cât costă, cât efort e/Când spiritul, elastic, se regrupează-n noi.//În conul adaptării e umbră și răcoare./Cât e din mine-acolo și cât rămâne-ntreg,/Deci, câtă nemurire din vastu-mi eu aleg/Se-nscrie sub emblema duplicității oare?//Sublimă, datoria mă arde, din pruncie./ Pe harta-i nu revendic vr-un teritoriu-n plus. Spun că-s cât sunt și poate că nici atâta nu-s,/Pentru ca lumea largă cu-atât mai largă fie” (Marea repliere).

Ar fi o neiertată greșeală să se creadă că o asemenea poezie (intens și profund elaborată) este lesne accesibilă. Așa cum unii condeieri naivi și infatuați își închipuie că, pentru a fi scriitor (poet), nu trebuie să faci nimic (doar să fii sensibil, „să simți”), alții, lectori mai ales, aidoma celorlalți, sunt de părere că și cititorul de poezie (de literatură) este liber de orice obligație intelectuală și de orice efort imaginativ. Or, nu! Descifrarea și gustarea unui text poetic autentic impun o inițiere, oricând, și cu atât mai mult în cazul de față, unde fiecare poem, fiecare strofă, fiecare stih vibrează de frenezia inteligenței și de emoția ideii: „Strâmbam străzi odinioară și scufundam câmpii,/În jocuri ce din harfe cu corzi de râu cântară…/Și, ca dintr-o beție zvârlit cețos afară,/Văd dimensiuni exacte. Așa parcă-s mai vii.//Regret, sunt mai terestru și nu mă joc cu leii,/Nu se trezesc de-un răget vecinii la parter./Din curcubee-undiți să fac azi nu mai sper,/Dar cred, cu timpul poate, c-am prins firul ideii…” (Sonet). Să se vadă și Insomnie sau Incultura..

De pe această platformă ideatico-imaginativă, hrănită de o impresionantă cultură literară și muzicală, Lucian Bureriu dezvoltă, apelând, cu dezinvoltură, la alegorie ori la simbol, la vers clasic ori la vers liber, probând un extraordinar simț al limbii, temele și motivele sale favorite. Toate, fără excepție, încadrate în orizonturile Valorii.

Iată câteva asemenea teme:

– Indistincția metafizică natură/cultură: „E pace sufletească pădurea în amurg,/Când verdele speranței dizolvă calde stele;/De fosfor căprioare prin vaste liniști curg,/Înfiorând aroma desișurilor grele.//Cascade vechi, de cetini, pe umeri blând îmi sună/Când trec prin alfabetul frunzișului intens./Istorii fără sunet se-ascund sub gong de lună/Și-s arborii origini și creșterea lor – sens…” (Pacea sufletească a pădurii). Cf. și Egreta albă etc.

– Comunitatea umană, sfâșiată, uneori, de inutile beligeranțe, de vane și funeste confruntări, de nepăsare și egocentrism, expusă, fără încetare, primejdiilor exterioare sau lăuntrice, decurgând, ca o fatalitate, din înseși propriile-i rătăciri: „Nemernicesc vecinii, cu zgomot, prin pereți,/Activități adverse, viață inutilă,/Crezând, de nesimțire, că poate mâine veți/Strălumina Oceanul de ură și de silă.//E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând/Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate,/Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând/Și-un uliu vechi în lună cu aripile bate.//Îmi iau, cu tremur, drogul acesta, necinstit,/Să dorm, visând avioane, planând peste ghețari./Se subțiază timpul și tot mă compromit/Prin anii-aceștia, care-s din ce în ce mai rari” (Iunie, 1968). La fel: Șansoneta războiului de pozițieCoșmarulPluta Meduzei ș.a.

– Condiția umană vanitas vanitatum: „Înveșmântat în beznă și în tăcere vidă,/Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci./Și gol orgoliu-i sună între pereții reci,/De-un rost uitat, ermetic zvâcnind în crisalidă.//E piatra lavă sclavă, pierdută-n cerul vag,/Vulcanul stins în care tăcerile irump;/UN OM e-n fiecare dreptunghi, atât de scump/Și mii de sarcofage păzesc un sacrofag.//De-aici se difuzează-n văzduh mirajul – forte/Al celui ce fusese și tată și mumie./Deșertu-n jur, de aur, expansionist și mort e./Deplâng setea cămilei, sălbatică și vie. (Keops).

– Condiția umană precară: „O anti-alcătuire, bețivă și ocnașă,/Gelos pe frumusețe, cu spatele la cer,/Purtând în sine moarte, fosilă ori în fașă,/El binelui întoarce un selenar jungher…//În jur, viața verde, neputincios uriașă,/Pe care-o fascinează cu foc de artificii./Și orice munte-n care rotund e morbul fricii/Devine-mpădurită și veștedă cocoașă”. (Gnom).

– Condiția umană în esențialitatea și excelența ei: „În irigații dense, nainte de Trecut,/Se naște Omenirea, pe fluvii orientale./Sub zigurate-monștri, tăblițele de lut/Descriu, ciobit, Potopul și trecerile Tale.//Frumosul Domn și Moartea ochesc, cuneiforme,/Umanul veșnic, care-a trezit multe popoare,/Ce își găseau, în lutul atât de sacru, forme/ De-a exista-n esențe, inteligent, sub soare.//Ghilgameș, semi-zeul și primul om pe glie,/A fascinat credințe și a zidit porunci/De nemurire pentru acela care-o scrie,/Cu dragostea și ura de-acuma și de-atunci”. (Ghilgameș).

– Condiția artistului (a poetului): „Încep și număratul alb, cumplit/Al zilelor inverse, ce-mi dădură/Întreaga unduire și făptură/Și-n ele-mi caut pulsul tipărit.//De-aici lipsesc, acolo n-am ajuns,/Dincolo urma-i parcă îngropată./Eram, în altă zi, abia o pată./Pentru o marți n-am existat de-ajuns.//Abia culeg o umbră, un plutit/Și doar ERAM atunci când îmi dădură/Acele zile-ntreaga lor făptură/Și totul era demn de-a fi trăit. (Numărătoare inversă) etc. etc.

Am putea continua. Ne oprim, totuși, aici, adăugând că poetul intertextualizează, passim, subtil și latent, limpezind, însă, uneori, deliberat, tonul, sensul sau prozodia, spre a chema la dialog iluștri înaintași: pe Tudor Arghezi (în Ada); pe Ion Barbu (în Hogea); pe Grigore Alexandrescu (în Ochiul). De altfel, în poezia (dar și în proza) lui Lucian Bureriu, natura, viața, istoria sunt asimilate cultural și estetic. Existența întreagă, în sublimitatea sa, este artă. Evenimentele și tipologiile se retrag, cum anticipam, în alegorii (Pluta Meduzei) sau simboluri (Ghilgameș).

Într-o lume atât de nevrotică și de sofisticată, precum lumea noastră de azi, înclinată a lua îndoiala (cea nihilistă, nu cea rațională, creatoare) drept adevăr, Lucian Bureriu are, în sine, înnăscută, dar și dobândită, prin studiu, certitudinea dramatică a valorilor. Crede în adevărul lor. Ca urmare, și el, și poezia sa evită ravagiile egoului (acest pseudo-eu, fictiv, fanfaron, răspunzător de toate eșecurile și suferințele noastre) și își pune în lucrare eul – eul artistic, scriind, singuratic, senin, după măsura harului ce i s-a dat, sub specie aeternitatis. ”

Am consemnat aici, Erwin Lucian Bureriu

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.