Nevoia de duhovnici

Sursă: Nevoia de duhovnici – Cartea Sfinţilor – Cronopedia

sursa: Ziarul Lumina

autor: Costion Nicolescu

Unul dintre cele dintâi lucruri pe care le află creştinul care intră în viaţa normală a Bisericii este acela că trebuie să aibă şi, deci, să-şi găsească un duhovnic. Asistenţa acestuia devine hotărâtoare pentru întreaga sa viaţă. Duhovnicul este acela care va sta mărturie alături de el şi-l va ajuta în mărturisirea (deloc uşoară) a păcatelor sale către Dumnezeu. Tot prin duhovnic, cel mai adesea, îi va veni, dinspre Dumnezeu, sfatul cel bun, salvator.

La duhovnicul său va alerga tot creştinul în cazuri de criză sau de necaz, cerând ajutorul rugăciunilor lui. În mod normal, legătura cu duhovnicul este un fel de „logodnă” pe viaţă. Nu ai voie să-l părăseşti şi să-l schimbi decât în cazuri foarte grave de abateri dogmatice sau canonice. De aceea, căutarea unui duhovnic este dificilă, ea capătă accente dramatice, de risc.

Calitatea spirituală a unui neam este direct proporţională cu calitatea şi numărul marilor ei duhovnici. Există duhovnici ai neamului al căror cuvânt şi a căror învăţătură se adresează tuturor credincioşilor (părintele Cleopa, părintele Stăniloae, părintele Galeriu, părintele Teofil). Dar există şi aceşti duhovnici de parohie, de sat, care trebuie să păstorească şi să oblojească, din punct de vedere duhovnicesc, turma ce le-a fost încredinţată.

Un om fără duhovnic este precum un orfan

În lumea noastră, ortodoxă, fără duhovnic nu se poate. Un om fără duhovnic este precum un orfan. Un om este apreciat după duhovnicul său mai mult decât după tatăl său. Legătura cu Dumnezeu este în acelaşi timp personală, directă, de o absolută intimitate, dar şi comunitară în sânul Bisericii – corp mistic al lui Hristos. Între acestea două, echilibrul adevărat nu-l poţi afla decât în mijlocirea unui bun duhovnic. La noi, legătura cu duhovnicul nu este izolată, între cele două celule separate printr-un perete, ca la catolici, ci faţă către faţă. E nevoie de această deplină smerire a noastră în faţa unui chip făcut după chipul divin, a unei persoane hărăzite, care a atins şi o anumită asemănare cu Modelul său. Pe vremuri, duhovnicia, care se primeşte printr-o hirotesie specială, era acordată numai după atingerea de către preot a unei anumite maturităţi spirituale. Astăzi, din raţiuni practice, ea se acordă, mai ales preotului de parohie, concomitent cu hirotonia întru preoţie. Vedem astfel duhovnici la 20 de ani, lucru, de cele mai multe ori, anormal.

Dar cum ar trebui să fie un bun duhovnic? Pe de o parte, suficient de transparent, de străveziu, pentru ca acela care vine la el să aibă sentimentul că se află chiar în faţa lui Dumnezeu, mai ales la Taina Spovedaniei. Dar duhovnicul trebuie să fie o persoană, o prezenţă pregnantă, un model de vieţuire în Hristos, astfel încât să impună, prin tot ceea ce face şi spune, fiilor săi duhovniceşti. Un duhovnic se judecă, poate, în primul rând după calitatea fiilor săi duhovniceşti. Apoi, credinciosul ţine foarte mult să ştie că duhovnicul său are putere mare în rugăciune şi, în cazuri de necesitate şi urgenţă, aportul rugăciunii acestuia poate fi hotărâtor pentru obţinerea ajutorului lui Dumnezeu. La el fugim, fie atunci când am căzut într-o ispită, când am intrat într-un necaz, dar şi atunci când avem nevoie de o mângâiere sau să ne tragem puţin sufletul în cursa asta nebunească, ce este, adesea, viaţa. Legătura cu duhovnicul trebuie să fie, printre altele, şi una de ascultare. De la el primim ca pe un leac tămăduitor canoanele, epitemiile date împotriva îmbolnăvirii noastre spirituale. În ceasuri de mare cumpănă, când ne vine greu să alegem între două sau mai multe alternative, prin duhovnic ne oferă Dumnezeu soluţia, scăpându-ne de chinul neputinţei de a hotărî. Dar aceste soluţii salvatoare nu ne sunt date oricând şi pentru orice. Nu devenim păpuşi lipsite de responsabilitate. Sunt destule ocazii în care duhovnicul este chiar obligat să nu se pronunţe, pentru a-ţi lăsa, întreagă, responsabilitatea actelor tale, pentru a răspunde, astfel, personal chemării de a conlucra cu Dumnezeu.

Doctorul sufletului

Importanţa duhovnicului, atât în viaţa fiecărui creştin în parte, cât şi la scara naţiunii, este covârşitoare. Să ne gândim numai ce se întâmplă cu un sat care cade pe mâna unui rău preot. La oraş, mai ai o scăpare… Dacă preotul din parohia ta nu este un bun duhovnic, te duci şi-l cauţi pe cel care ţi se potriveşte în altă parohie. Dar la ţară? Să fii condamnat să-ţi petreci întreaga viaţă spirituală cu un preot şi duhovnic nevrednic! E o tragedie! O tragedie care deschide calea altora multe… Aici însă intervine, într-o măsură, rolul benefic al duhovnicilor din mănăstiri, la care bat oamenii atâta drum pentru a se curăţi şi întări, pentru a cere ajutor.

Duhovnicul este mai mult decât un maestru spiritual, este un părinte bun, cu tot ce implică aceasta – responsabilitatea pentru mântuirea fiilor săi duhovniceşti, îndrumarea lor prin hăţişurile vieţii. Un duhovnic bun se cunoaşte imediat. E o lumină anume care-i pluteşte pe faţă, e o atmosferă anume pe care o poartă în jurul lui, asprimea lui e blândă, blândeţea lui e aspră, te ia totdeauna în serios, este gata să te poarte pe umerii săi ca pe oaia cea pierdută, să lase toate ale sale pentru a alerga în ajutorul tău.

Dar cum se formează un duhovnic bun? Poate că el nu se formează, se naşte. Totuşi, şi şcoala are un rost sau, mai bine zis, ar trebui să-l aibă. Dar mai importantă este, probabil, ucenicia pe lângă un alt mare duhovnic. Cam aşa s-a petrecut întotdeauna în lumea noastră: darul s-a transmis direct de la părinte la fiu duhovnicesc, de la avva spiritual la ucenic. Pentru a genera buni duhovnici, cei mai buni fii ai familiilor noastre ar trebui daţi Bisericii, spre slujire în Biserică.

Duhovnicul a fost privit adesea ca fiind pentru suflet ceea ce este doctorul pentru trup.

S-a spus că trebuie căutat cu aceeaşi grijă. Ar trebui observat din acest punct de vedere că pe doctor îl cauţi atunci când ai început să te îmbolnăveşti, iar pe duhovnic când ai început să te însănătoşeşti. Cel care porneşte pe această cale, cu cât înaintează în viaţa în Hristos, îşi vede tot mai în amănunt boala, păcatele cele mai mici şi este tot mai preocupat de vindecare.

Deci, fiecare să-şi caute cu stăruinţă duhovnicul potrivit. Ca şi în iubire, dincolo de diverse calităţi, între duhovnic şi fiu duhovnicesc trebuie să existe o tainică, divină potriveală. Un om fără duhovnic, fie el „vlădică” sau „opincă”, nu este un om demn de prea multă încredere din punct de vedere spiritual. Marii duhovnici îşi au, şi ei, duhovnicii lor.

Să fim iubitori, aproape, în jurul acestor „ţapi ispăşitori” la care venim să ne lepădăm de toate mizeriile noastre sufleteşti, să-i încărcăm cu ele. Câte din poverile noastre le poartă, câte din canoanele ce ni se cuvin nu le preiau ei, punându-se chezaşi pentru noi la Dumnezeu, dezlegându-ne, iertându-ne!

În fond, duhovnicul adevărat este un prieten al lui Dumnezeu de care avem absolută nevoie ca să ajungem şi noi prieteni ai Lui.

De ce și pentru ce avem nevoie de duhovnic?

„Pentru ce avem nevoie de părinte duhovnicesc? Pentru ca prin ajutorul lui să păşim nerătăciţi şi să ajungem în Împărăţia Cerurilor, iar pentru aceasta trebuie, mai ales, să împlinim cu fapta poveţele, sfaturile şi îndrumările duhovnicului, petrecându-ne viaţa în bună cuviinţă.

Au fost cazuri când unii aveau putinţa să meargă des la Stareţ, iar alţii şedeau tot timpul lângă el, îi ascultau îndrumările în toată vremea, chiar vieţuiau împreună, şi au rămas neroditori. Iar alţii rareori aveau posibilitatea să-l viziteze şi să audă vreo scurtă îndrumare, însă au adus mult rod…

Astfel, puterea noastră nu stă în a merge cât mai des la părintele duhovnicesc, ci în a împlini îndrumările lui, ca să nu rămânem neroditori. Şi eu vă rog, siliţi-vă, ca să nu se piardă puţina mea trudă.”

Cuviosul Nicon de la Optina

Sursa: Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 166 via http://doxologia.ro