de Gabriela Mimi Boroianu
M-au îmbrăcat tăcerile
în umbre,
iar noaptea m-a ascuns
la pieptul ei,
să nu se vadă
lacrimile plânse
atât de des
de stinșii ochii mei.
Tu nu mă mai cunoști…
dar, oare, m-ai știut?
Și ce să-mi spui
sau ce-ar mai fi de spus?
Când pașii mei
prin fața porții ți-au trecut,
fugar… ca și lumina
când stinsă-i de apus.
Azi, suntem doi străini
ce trec nepăsători,
purtând ascuns în suflet
o rană sângerândă,
nu știm de bucurii
și n-avem sărbători
ci doar o amintire
de dragoste flămândă…
Cronopedia 