Pășesc ușurel printre amintiri cu mișcări lente, atente, de teamă să nu sperii trecutul. Îl îmbrățișez, selectiv, pe bucăți, doar acele părți care îmi convin, pentru că fiecare incursione în timp imi aduce suferință dar și pentru că între timp am învățat că pot să aleg. Și, totuși, în ciuda acestor conștientizări de etate matură sau aproape, îmi dau seama că nimeni nu-i întreg fără să aparțină unor timpuri, fără să aibă propria terra fermă în care să-și înfigă călcâiele în timp ce-și construiește prezentul și eventual își planifică viitorul.
Genunchii îmi tremură, ceea ce îmi confirma faptul că picioarele proptite într-un trecut nisipos nu oferă stabilitatea necesară unei vieți line, teren propice, în care să creezi, să construiești, să trăiești. Dar eu îi dau înainte. În fond, nici o altă soluție nu satisface îndeajuns. Îmi privesc papucii rupți – de timp, de vijelii, de toate dățile în care…
Vezi articolul original 593 de cuvinte mai mult
Cronopedia 