În acea frumoasă instituție a statului, lumea era împărțită în două: o parte era reprezentată de trepădușii harnici, mai ales când îi vedea cineva, iar cealaltă parte era reprezentată de El Directore, mic, rotund și arțăgos, prins ca-n chingi în costumul închis doar la un nasture. Între cele două părți ale instituției se mai găseau, pe ici, pe colo, niște persoane cu statut independent, care nu erau nici directori, nici trepăduși, ci doar levitau printre responsabilități și câștigau un salariu cinstit. El Directore, cu gușa umflată și sugrumată de cravată, ca un gușter nervos, învățase din experiență că trepădușii sunt sensibili la critică și, în funcție de intensitatea criticii, vinovăția trepădușilor crește și apasă pe umerii salariaților, care încearcă să obțină iertarea prin intensificarea muncii. El Directore nu avea timp de odihnă, ci se ocupa de controale neanunțate, să poată prinde flagrantul lenevirii și al delăsării în toată splendoarea sa…
Vezi articolul original 687 de cuvinte mai mult
Cronopedia 