amintiri citite

Oximoron (16)

Fericirea dintr-o clipă

Sursa imaginii: Strop de lumină

În acea clipă, de după o stâncă ce se afla foarte aproape de Doinița, se ivi căpșorul unei înaripate care, imediat, își luă zborul și ateriză pe o crenguță din apropiere, cântând atât de frumos, încât fata noastră simți -pe dată- cum îi înflorește sufletul. Și era tare plăcută la înfățișare solista cea voioasă, cu penele sale cele albastre atât pe spate, cât și pe aripi, asemuindu-se astfel unui frac elegant, iar burtica și codița îi păreau a fi, împreună, o cămășuță rozalie…

La acest gând, zâmbi Doinița noastră și, chiar atunci, observă cum pomii din jur dădeau în floare, ori.. în martie nu se prea întâmplă asta, își spunea acum fata noastră, realizând instantaneu cum timpul se scurge altfel pe tărâmul fermecat… Și-n aceeași clipă, Doinița își aminti… absolut totul! Era momentul în care zâna Primăvara îi restaurase amintirile lui Oximoron și, totodată…

Vezi articolul original 398 de cuvinte mai mult

amintiri citite

Oximoron (18)

Fericirea dintr-o clipă

În lumea apelor, bucurându-se de frumosul ce o înconjura și savurând fericită sentimentul de libertate totală, sirena Doinița nici nu observă că era privită… Pentru că însuși prințul acelui ținut subacvatic se afla într-una dintre zilele sale cele melancolice și, ca de obicei în astfel de momente, pentru a-și limpezi gândurile, el înota, admirând împrejurimile fascinante ale cetății tatălui său, Neptun, împăratul mărilor. (Ați ghicit, desigur, că și tânărul prinț avea o coadă, fiind și el tot o sirenă, doar că era masculul acestei specii, numit triton.)

Când o zări pe Doinița, tritonul se îndrăgosti pe loc de frumusețea ei răpitoare și continuă apoi a o observa, dar discret, așteptând răbdător prilejul de a intra în vorbă cu domnița… Fiindcă nici nu se îndoia prințișorul că și fata ar fi tot de neam împărătesc. Și, de îndată ce o văzu înotând către suprafață, o urmă, iar apoi i se și…

Vezi articolul original 900 de cuvinte mai mult

amintiri citite

Citate preferate din Evanghelia după Ioan(5)

clipe de reverie

Din capitolul 11

Învierea lui Lazăr

Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică pentru că vede lumina acestei lumi; dar dacă umblă cineva noaptea se împiedică pentru că lumina nu este întru el.

Pe acestea le-a zis și apoi le-a spus:<<Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar Mă duc să-l trezesc.

Atunci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, va scăpa. Iisus vorbise însă despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre adormirea prin somn. Deci Iisus le-a spus atunci limpede: Lazăr a murit; și Mă bucur pentru voi că Eu n-am fost acolo pentru ca voi să credeți…Dar să mergem la el.

Iisus i-a zis(Martei) Eu sunt învierea și viața; cel ce crede întru Mine, în veac nu va muri! Crezi tu aceasta? Zis-a Lui:Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume.

Vezi articolul original 1.414 cuvinte mai mult

amintiri citite

ÎNTRE ANI!

Ecoarta's Blog

În noaptea asta aş vrea

să-mi odihnesc visele

în palma sufletului tău!

Tu închide-mi liniştea nopții

cu sărutul gândului curat!

În noaptea asta aş vrea

să-mi odihnesc inima

în căuşul palmelor calde!

Tu-nchide-mi visele

în eternitatea iubirii tale!

Cu tine-aş vrea

ca-n toate nopțile ce vor veni

să adunăm un pumn

din pulberea de stele,

să-mpodobim şi vise şi iubiri

„Astrală”, din ciclul „Zbor printre stele”! Desen în tuş şi creioane colorate. Dimensiune 10/ 15 cm

Vezi articolul original

amintiri citite

2021: Ninge cu speranță

69

        După nebunia bubuiturilor de astă noapte, prima dimineață a anului avertiza o liniște parcă dintr-o altă lume, magică. Fulgii mari, albi și mulți cădeau în armonia  silențioasă a orașului, în parte poetică, în parte amară, de parcă natura voia să acopere toată merda de peste anul ce doar s-a încheiat. Nici cele câteva grade peste zero, care faceau într-un mod aproape dureros de realist ca mantia albă să se transforme  în noroi sub pași, nici resturile petardelor de care mă împiedicam ici-colo pe trotuar, nu reușeau să spulbere senzația de pace oferită de acel unic moment.
     Mă plimbam fără țintă și fără direcție, aerul rece îmi mângâia fața și mâinile, și-mi plăcea. Din când în când, pe străzile dosnice unde nu mai bântuia niciun alt picior uman, îmi dădeam masca jos, așa ca să simt gerul în plin. Nu era Crivățul copilăriei mele, dar senzația mâinilor înghețate pe…

Vezi articolul original 415 cuvinte mai mult