Plutesc pe râu – pe pânza-i plană,
Pe păduri vineți de cristal,
În urmă-mi noaptea dumbrăvană,
Nainte-mi domnul cel regal.
Căci pe o insula ferice
Se-nalță cupola de bronz,
A lui coloane nalt-antice
Sub norii nopții mari și blonzi.
Mă urc pe scări, intru-năuntru:
Tăcere – de-aud al meu pas,
Se-nalț-frumoase, lucesc mândre
Chipuri de sfinți p-iconostas.
Și-n turla mare doar străluce
Un singur sâmbure de foc
Ce luminează sub o cruce
Și naște umbre-n orice loc.
Și numai sus, din cor, apasă
Un cântec trist, prin stâlpii reci,
Ca o cerșire tânguioasă
Pentru repausul de veci.
Și-n tactul muzicei ce-ntreabă
Ieși încet un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna slabă,
C-o lungă mantie de domn.
Și când mă uit în a lui față
Cu ochii-nchiși, căzuți în fund,
Cu o slăbire lungăreață,
Cu buze vineți strâns profund.
Ah! Îl cunosc ăst chip ce trece,
Ăst sân de marmură…
Vezi articolul original 87 de cuvinte mai mult