Adesea, mă trezesc filosofând despre viață, imaginându-mi, cum urc mereu pe o scară mare care scârțâie: fiecare pas mă doare, și mă opresc, zâmbetul de neîncredere flutură în ochii. Păstrez iluzia înălțării, pentru o clipă.
Scot un minut din timp, ca să las o floare între paginile unei cărți.
A fost
odată
Osingură dată poate
O femeie și un bărbat
care se iubeau.
În fiecare zi, ochii vărsau lacrimi de dragoste, dragostea le ardea inima. Atunci au trasat în nisip un simbol al alianței o cruce legată de două cercuri: bărbatul și femeia s-au legat, poate ascundeau o dragoste care nu a putut fi lăsată să moară.
Dar într-o dimineață el a plecat. Inima lui era goală, nu știa unde să meargă. Întins pe iarba proaspătă, afectat de melancolie, și-a închis pleoapele și, pe jumătate conștient, i s-a părut că nu este singur și că un animal mic zboară lângă el privindu-l…
Vezi articolul original 205 cuvinte mai mult
