“ Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată”…
Exceptând partea cu „înfundată”, despre care cred că are un sens profund, dar atât de profund, că eu nici nu reușesc să-l cuprind, cu fiecare alt cuvințel din aceasta strofă sunt de acord. Voi știți că eu iubesc limba română, iubesc fiecare cuvințel, chiar și pe cele pe care nu le cunosc dar știu că undeva, acolo, există, fiecare expresie, fiecare conotație, fiecare sens, fiecare senzație pe care mi-o dă rostirea lor. E drept că iubesc și alte limbi, și jur că expresia n-are nici un fel de conotație sexuală, dar pe niciuna ca pe cea românească. Pentru că e a mea. A fost a bunicii, apoi a mamei, iar acum e a mea. Și-a fost o vreme în care mi-a fost foarte frică să n-o uit. Nu pe cea vorbită, dar pe…