Fata cu ochii verzi

Posted on 8 decembrie 2019 by La Gigel

O bătaie scurtă în uşă, m-a făcut să tresar. Nu trecuseră decât câteva minute de când ajunsesem în cameră, după lungul drum şi mă întrebam cine ar putea fi.
Stătea în uşă, cu mâna ridicată, pregătită să mai bată odată. Avea în jurul ei, prinsă că o beteală de cadou, o eşarfă roşie cu o fundă într-o parte, ce-i strângea haina lungă până sub genunchi. O altă eşarfa, verde, mai micuţă şi mai cochetă, îi înconjura gâtul. În spatele unor lentile, nişte ochi mari, verzi, stăteau să explodeze de fericire, strălucind. Părul nu prea lung, dar nici scurt, era atât cât îi stătea bine unei doamne ce părea să nu aibă mai mult de 50 de ani.
Nu a aşteptat să o invit, ci se strecură pe lângă mine, în cameră.
– De ce mai stai la uşă? Închide-o şi vino încoace!
– Dar… dar cine eşti?
– Sunt cadoul tău.
– Dar nu e nici măcar ziua mea. Ce cadou?
– Ai să vezi.
– Te-a trimis cineva? E vreo glumă?
– O luăm pe rând. Probabil, Soarta. Nu e nici o glumă.
Abia acum simţeam cum atmosfera camerei se umpluse cu un parfum de căpşuni. Dulci, zemoase, care-ţi duc plăcere spre simţuri.
– Ştiu. Ai să faci o glumă în care îmi vei spune că din „greşeală” porţi la tine pentru orice eventualitate, un tub de frişcă. Merg căpşunile cu frişcă la nebunie, ştiai?!
– Nu am nici un tub.
– Ştiu. Am glumit. Ştii ce am pe dedesubt?
Se apropiase de mine şi căută cu ochii buzele mele.
– O bombă?
– Poţi să spui şi aşa.
Se lipse de mine şi îi simţeam răsuflarea lângă ureche.
– Nu port nimic.
Îşi încolăcise o mână în jurul meu iar cu cealaltă se juca prin părul meu. Stăteam stană de piatră, ca o statuie vie expusă unor vremuri extreme. Aş fi reacţionat dacă aş fi ştiut cum să reacţionez, să ştiu ce să fac, să-mi dau seama dacă visez sau buzele calde care mă sărutau, chiar există şi nu e o altă închipuire a mea.
Mă săruta cu ochii deschişi. De aproape, ochii aceia mari verzi, erau ca două entităţi care te hipnotizau pe rând. Apoi i-am simţit sânii, am simţit cum sfârcurile desenau flori pe pieptul meu gol. Eram gol şi habar nu avem cum ajunsesem aşa!
S-a lipit de lobul urechii mele şi mi-a şoptit.
– Să ştii, îmi place să fiu deasupra.
Până să mă dezmeticesc, se repezise spre pat, lăsându-mă gol în mijlocul unei camere în care persista puternic parfumul de căpşuni.
Se întinsese pe pat, într-o parte, sprijinindu-se într-o mână. Cealaltă, bătea darabana cu palma în saltea. Păstra în glas căldura unei rugăminţi.
– Treci!
Îşi păstrase doar eşarfa de la gât, acel verde crud ce făcea casă bună ochilor.
M-am întins, aproape spăşit, lângă ea. S-a ridicat şi şi-a pus picioarele de-o parte şi de alta a trupului meu. Dintr-o dată mă simţeam prizonier. M-am lăsat cuprins de uşoară strâmtoare a lor, de căldura ce curgea din pântecul ei, de impulsurile de plăcere din ochii ei mari, verzi ce se strecurau în sufletul meu. Ah, ochii aceia, verzi mari strălucitori…!
Se lăsă încet cuprinzându-mă în ea, încercând parcă să se bucure de fiecare milimetru, de fiecare atingere, un drum ce simţeam că durează de o veşnicie. Doar atunci când totul se îmbinase spre perfecţiune, a închis ochii. Doar atunci am putut să ies din vraja lor şi să o privesc, să-i privesc chipul frumos ca o grădină de flori cu o crăciuniță la geamul unui foișor in mijocul grădinii, buzele roşii subţiri ca o linie de demarcaţie aflată între extaz şi graţie, linia dăltuita a gâtului, amintind de un sculptor ce-şi imaginează o zeitate greacă şi sânii pătrunzători în gând. Parcă citindu-mi gândurile, şoptind mai mult pentru ea, mi-a spus.
– Îmi place să te joci cu ei, să-i prinzi în căuşul palmei şi să-i săruţi!
– Îhî!
A fost singurul lucru pe care am fost în stare să-l mai spun, înainte să mă las pradă plăcerilor.
Am stat împreună atât timp cât a fost nevoie să ne oferim reciproc cadouri.
– Am să mai vin în oraş. Nu ştiu când, nu ştiu cum.
– Ştiu. Am să-ţi fiu cadou, de fiecare dată.
– Spune-mi măcar, cum te cheamă?
Din pragul uşii, se întoarse la mine, îmi zâmbi larg cu nonşalanţă unei femei care se simte iubită.
– Ana.
În urma ei, rămăsese doar parfumul de căpşuni.