Mi-am dat seama că sunt ceea ce se cheamă o plângăcioasă cu mulți ani în urmă, când eram doar un copil. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci, sunt tot o „plângăcioasă”, care a dezvoltat un tabiet riguros legat de activitatea de a vărsa lacrimi. Prima dată, când mi-am observat meteahna, s-a întâmplat la „Gala desenului animat”, când Jerry a fost încuiat afară, într-o noapte viforoasă (cred că era Crăciunul), iar Tom, cuprins de vraja sărbătorii, are cumplite remușcări și aduce șoarecele înghețat în casă, lângă șemineu. Jerry pare mort, apoi se trezește și cei doi au un moment de iubire autentică. Am plâns de supărare și de mila lui Jerry, după care am plâns de fericire că povestea a avut un final minunat. Acum, în plină maturitate, lucrurile stau la fel, doar că mă stânjenesc mai puțin că sunt o plângăcioasă, și, pentru o seară de film, e…
Vezi articolul original 392 de cuvinte mai mult