amintiri citite · amintiri literare

Amintiri despre semințele ce-au trebuit să moară | Bel Esprit

Sursă: Amintiri despre semințele ce-au trebuit să moară | Bel Esprit

Amintiri despre semințele ce-au trebuit să moară

Adieri cu arome de magiun din prune brumării și… milostenie…

Fermecate adieri de molatică toamnă aduc amintiri ce scurmă caldarâmul unor vremuri de demult, precum copite tropăitoare de cai sforăitori.

Cu câțiva ani mai înainte să se plece în veșnicia celui de-al cincilea anotimp, bunica a plantat în grădina casei pomi fructiferi, printre care și o mulțime de pruni tomnatici. Astfel, mâncam fructe din belșug, de când mijea vara și până pleca alaiul de culoare al toamnei. În livada bunicii era un dute-vino la șirul străjerilor de pruni din care curgeau râuri mov de fructe dulci- zemoase. Prune văratice, goldane și, mai ales, prunele brumării de toamnă, închise la culoare, între indigo și negru și vișiniul cel mai închis.

Să mâncați prune, mamă, să mă pomeniți, să vă aduceți aminte de mine!, spunea cu  saturnianul ei zâmbet răsfrânt pe buze, bunica- trainică temelie, zid de cetate al familiei noastre.

După ce s-a înălțat în nemărginire, le-a tot brumat pentru noi în simfonii cu pulbere de stele, toamnă după toamnă!

Ani de-a rândul, mica livadă de pruni atât de generos a rodit încât nu mai aveam ce să facem cu toată acea abundență de prune. Astfel, deliciul perfect al toamnei-magiunul de prune-fierbea la foc mic câte o zi întreagă. Amestecam continuu cu un linguroi de lemn, nu cumva să se prindă de fundul ceaunelor imense de tuci, așezate pe pirostriile de sub care se înălța fumul ce contura, ca-ntr-o icoană bizantină afumată de vremuri, chipul blând al bunicii.

Surplusul de fructe îl vindeau ai mei. Mai făceau un ban, douăzeci de lei coșul de nuiele încărcat cu vârf de prune brumării. Nu erau bani mulți, doar cât să împingi sărăcia cu un pas mai încolo de chingile demonice ale banului ce nu-și lasă carele de luptă să ruginească. Niciodată.

Pentru că în toți anii copilăriei magiunul de prune era nelipsit în cămara iernii și aromele lui îmi parfumează încă amintirile, sau poate pentru că iubesc tradiția familiei, într-una din toamnele arămii m-am apucat să prepar magiun de prune. Cu fructe cumpărate de la tarabele îmbelșugate de toamnă, căci prunii îmbătrâniți ai bunicii deveniseră, cu mult timp în urmă, lemn de foc. Au ars încet, învăluiți de flacără tristă și molcomă precm un cântec de iubire pierdută, purificată prin foc, urmând drumul stelelor în pașii cuvântului nerostit al tăcerii.

Când să pun prunele zaharisite la fiert, constat că erau mai multe decât puteau să încapă în cratița țigănească din aluminiu, mare de cincisprezece litri. “Cratița de pomană”, așa o numeam noi, pentru că era folosită la prepararea bucatelor pentru pomenile ce sorb parte din frământările sufletești.

Mai aveam nevoie de încă un vas dintr-un material identic și îmi amintesc că mai avea mama o asemenea oală mai mică, de opt litri doar. O caut zadarnic peste tot și o întreab pe mama dacă știe unde este acea oală.

Draga de ea, de când o șubrezise boala și bătrânețea, nu făcea decât să mă asiste stând pe scaun, dându-mi câte o indicație sau șugubeață făcând câte o glumă. Așa, ca să mai alunge neputința de-acum a firii ei, cea care a trebuit să facă totul singură în viață, o orfană care nu a avut parte de vreun ajutor vreodată. Singură a trebuit să cearnă nisipul vieții-redută, ca să culeagă fărâmele de aur. A căzut de multe ori de pe parapet, dar l-a urcat din nou, mereu, singură, doar Dumnezeu îi era pavăză atunci când viața își scotea sfâșietoare gheare.

Caut oala peste tot, și iarăși caut, și într-un final o mai întreab o dată pe mama:

– Măi mamă, nu găsesc oala de opt litri. Știi tu, oala aceea din aluminiu, căci în celelalte nu pot să fac magiunul.

– Nu știu eu nimic! Nu avem nici o oală așa cum spui tu!,  îmi răspunde ea, ca și cum nu văzuse în viața ei oala aceea și eu băteam câmpii.

– Măi mamă, cum să nu știi?! Oala aceea o avem de câțiva ani, și tu ai tot folosit-o!

– Nu este adevărat, noi nu avem așa o oală!, spune fără prea multă convingere și fără să mă privească în ochi, ca nu cumva să dea ceva de bănuit.

După mai multe insistențe fără un rezultat logic, mă uit contrariată la cumnata mea care, cu o discretă mișcare a capului, îmi confirmă că nu m-am sclerozat. Atunci renunț la discuție și caut dezumflată alt vas pe care să-l folosesc.

Mama tace, tace, dar după cum ea nu putea să mintă, într-un final, când problema vasului pentru magiun era deja rezolvată și nu mai întreba nimeni de oala ei, spune:

-Ehei, mamă! Habar n-aveți voi ce-am făcut eu cu oala aia, dar n-am vrut să mai știți voi toate alea, ale mele! Trecea într-o zi pe stradă Gheorghe a lui…, e amărât tare omu’ ăla! I s-a prăpădit femeia și a rămas săracu’ cu opt copii orfani de mamă. Vai de amărâtă viața lui! M-am gândit că nu are bietul de el nici cu ce să prăjească oul de sub găină pentru copii și i-am dat oala cu jumări de porc puse în untură.

– Bine măi mamă, dar nu puteai să-i pui jumările cu untură într-o pungă, sau în altceva?

– Ce știi tu? Cred că nici oală nu are sărmanu’ de el.

– Păi, de ce nu le-ai răsturnat în altă oală, una emailată și să oprești oala de aluminiu? Știi doar că acestea nu prea se găsesc de cumpărat.

– Lasă mamă, să fie pomană…., în furtunile și freamătul pământului, milostenia-i scară spre cer…, spune ea gânditoare, cu privirea dusă, numai ea știe unde- poate către propria-i copilărie orfană de mamă- cu lacrimi de milă mijite în ochii ei de o blândețe imună la toate răutățile vieții, la toate răutățile lumești ce vin uneori în cavalcadă peste om.

Așa era mama. Vedea splendoarea și frumusețea din sufletul omului, i se strângea inima în fața fiecărui suflet poleit cu aurul trist al durerii, al neputinței. Trăia sincer frământările celor din jur și această măiestrie a inimilor alese, le mistuie precum se consumă lumânarea până la cea de pe urmă pâlpâire.

O amintire duioasă, agățată de aripile cafenii ale toamnei, o amintire cu arome de magiun de prune ce-a poposit o clipă la mine ca să-și tragă sufletul în zboru-i spre sărutul blând, îndepărtat al soarelui tomnatic. Și-al lunei cu plete bălaie risipite pe-a cerului pernă.

Puieți de prun suntem acum, desprinși de rădacina pomului-mamă, purtând pe crengi fragile curcubeie sfărâmate în vagi contururi de amintiri cu chipuri dragi.

Amintiri despre semințele ce-au trebuit să moară ca să nască taina viitorului rod. Precum vara- ghindă răscoaptă, se stinge împăcată în brațele ruginii ale toamnei surori.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.