„Iuda s-a crezut şi s-a voit co-redemptor: aceasta a fost uriaşa, nenorocita, tragica lui greşeală. A raţionat prea subtil şi prea sofisticat şi s-a trufit peste orice închipuire.
Ce putea face?
Ce trebuia să facă?
Să judece nespus mai simplu şi mai uman, aş spune mai ţărăneşte şi mai bătrâneşte.
S-ar fi cuvenit să-şi spună mereu, oricând era vizitat de ispita demonică a asumării rolului de co-redemptor: treci îndărătul meu, satano, eu nu-s decât un biet om păcătos.
Nu mă amăgi pe mine cu sarcini care ţin de cei de sus. N-are cine să aducă la îndeplinire iconomia divină? N-aş crede că Dumnezeu nu poate găsi şi alte mijloace. Oricum, nu ştiu. Nu mă amestec. Nu-i treaba mea de om. E treaba lui Dumnezeu. Facă dar ce ştie şi cum o crede mai bine. Eu unul nu-s Dumnezeu, eu una ştiu şi bună: prietenul şi învăţătorul nu mi-l vând şi…
Vezi articolul original 850 de cuvinte mai mult
