Nu știu, alții cum sunt…

       Vă spun sincer, dacă n-aș fi condusă de intuiție aș călca zilnic prin capcanele vieții, pe unele le văd și le ocolesc, pe altele, din prea mare încredere ajung buimacă exact cu piciorul deasupra lor, aș putea călca în ele, fiind cu capul în norii încrederii. N-ar fi nici-o problemă dacă ar fi pusă de străini, de cele mai multe ori ele sunt plantate de apropriații care simulează aprecierea. Chiar dacă nu le pun stop, înțelegând simularea, de regulă situația decurge de așa natură, precum apele line ce curg la vale nestingherite, încât cad în propria lor capcană, fără să fac nici-un efort. Aceste situați mă amuză.

Poate mă întrebați: De ce? în loc să mă supere…
Cum să mă supere când aștept momentul când masca bine plantată trebuie să cadă, a simula felul în care gândești e foarte greu dacă nu ești natural și spontan.
Să vă dau un exemplu:
Am intrat într-un colectiv în care monotonia era la ea acasă, eu fiind o fire mai veselă și plină de viață, chiar dacă viața mea n-a fost roză, nu există viață cu florile în brațe, cine susține așa ceva, se minte singur, am încercat să îmbin utilul cu plăcutul.

   Era o dezordine totală în activitatea grupului, fiecare aștepta să treacă timpul celor opt ore și să se ducă acasă. Sau așteptau cu nerăbdare ziua de salariu, de care nu prea erau mulțumiți. Restul era la voia întâmplării, din păcate. Când am înțeles ce se întâmplă, nu-mi venea să cred. Mă întrebam în gând: ” Oamenii aceștia nu-și dau seama că lăsarea lucrurilor nerezolvate-n timp, le îngreunează activitatea și corectitudinea ei?”

   Aducerea în timp scurt a problemelor nerezolvate, duce de la sine strecurarea unor greșeli pe care cu greu le poți depista. În primul rând am încercat să rezolv problemele din zona mea de activitate care era… la pământ. Dar activitatea mea depindea și de ceilalți membrii ai grupului, chiar și din exterior. Era o muncă de ”ocnar”, dar nu puteam sta cu situația așa, spre binele meu și a celor din jurul meu, care nu mai știau cum să iese din încurcătură când se apropia un termen.

   Totul a durat cam șase luni, n-are rost să vă mai povestesc prin ce am trecut sau ce am întreprins să rezolv problemele, dar pot aminti că am avut alături cu bun colaborator tânăr care a înțeles ce se întâmplă și împreună am rezolvat totul învățând unul de la altul. Nu știu pe unde o mai fi, dar îi mulțumesc și acum pentru acel ajutor, sper că îi este bine și a învățat ceva dintr-o astfel de situație.
Munca noastră în echipă era veselă, nici n-am simțit cum au trecut cele șase luni când am ajuns să spunem: ”Gata, am terminat!”

   Ce vreau să scot în relief e felul în care am colaborat. El un tip timid și tăcut, nu scoteai un zâmbet de la el, eu zurlie și plină de poante… Cum îl vedeam, la prima oră îl salutam râzând și-l întrebam:

– Ei, cum e? Ai mai strecurat o virgulă ceva prin program, că intru să văd dacă totul e la fel cum am lăsat ieri când am plecat?

   Lucram împreună în timpul programului, el fiind necăsătorit mai rămânea după program, fiind fără mine mai umbla pe ici pe colea și strica în mare parte ce munceam într-o zi. Norocul era că eu înainte de a pleca salvam totul, încât se putea repune la normal într-un timp scurt. Când vedeam că ceva nu-i în regulă îl întrebam:

– Ce-ai făcut? Nu e ca ieri?
El se înroșea și-mi răspundea spășit:
– Am pus o virgulă la program, nu m-am gândit că se strică tot!
– Infractoarea ei de virgulă, acum scoate-o! Și-mi venea să râd, știind că pot rezolva ușor problema, dar îl lăsam s-o rezolve singur, fiind sigură că nu reușește, privindu-l peste ochelari pe furiși cum se încrunta.

Muncea câteva ore, în acest timp îl mai întrebam din când în când:
– Ai găsit virgula?
– Nu…
– Ai grijă să nu mai pui alta, că strici tot ce am muncit până acum!

În final rezolvam problema dar toate colegele râdeau de el, în fiecare dimineață îl întrebau:
– Domnu inginer, probleme cu virgula aveți și azi? Fiind timid, dădea din cap că, nu!

   În cele șase-șapte luni am curățat toată harababura, am devenit un colectiv unit respectându-ne reciproc munca într-o atmosferă veselă și plăcută, chiar și inginerul a învățat să râdă.

   Ce am omis intenționat, până la sfârșit a fost obsesia managerului să mă cheme în fiecare zi la prima oră cu tot felul de întrebări, la care trebuia să ofer explicați, dar n-a reușit ce și-a dorit, căci, din obișnuință aveam mereu o agendă în care îmi notam tot ce se întâmpla în ziua precedentă pe care o completam la sfârșitul programului. Totuși, ceva nu era în regulă, cineva dorea să ne saboteze tot efortul depus, prin diferite adevăruri false transmise.

   Împreună cu colaboratorul meu am studiat în timp, tacit, cine putea să ne pună bețe-n roate în fiecare zi… și în momentul în care am avut convingerea celui ce-o făcea, am folosit aceeași tactică, doar că la respectivul bun voitor, ”care-și băga de zor picioarele în calculatoare”, problema era cu adevărat încurcată, că nu ne-a lăsat să-l ajutăm.

   La prima oră a dimineții când am fost chemată nu l-am mai lăsat pe manager să pună întrebări am abordat problema încurcată pe care nu reușisem s-o rezolvăm. A fost chemată colega respectivă și așa am ajuns față în față să ne confruntăm. Ce a urmat, e greu de descris în câteva cuvinte, dar ce nu știau cei doi, eu și colectivul fără să știe managerul și doamna adorată de el, îi rezolvasem între timp și problema ei, în orele după program, doar că frumoasa divă nu știa să butoneze cum susținea, un calculator.
Această doamnă ”minunată” era doar miere în grai, unduindu-se de zici că era o anaconda de buzunar, ne făcea și cafele dimineața când venea la noi în birou, doar bunul simț și mintea îi lipsea.

   Acum n-aș mai face-o, au trecut anii peste mine, chiar dacă intuiția mă ajută depistând ciripitorii ce vor să îmbârlige, zâmbesc și-i las în plata lor, nu mă afectează ce cred alții despre mine, atâta timp cât, doar eu știu cine sunt cu adevărat!