De ce mă priveşti printr-o albă perdea de borangic? Nu te-am chemat, nu te-am rugat, nu ți-am sugerat să mă urmărești printr-o astfel de perdea. Printre pleoapele mele întredeschise, fără vise, văd mereu obiectele suav eteroclite cum ar fi: nasturele de la o cămașă deschisă, o chitară cu coardele rupte, un pian aruncat într-un colț, o pălărie prin care o foarte frumoasă femeie se ascunde, un ac de cravată strălucitor, o canapea pe care o cuvertură roșie așteaptă, o crăpătură prin care se zărește luna, o caisă muşcată și lăsată, un săpun frumos mirositor lângă o bijuterie, un păianjen lângă o floare, vinele ce stau să crape, un fulger ce face lumină… Toate acestea nu le vezi, dar capătă o semnificaţie voluptuos naturală, când încerci să le privești. Întâlnirea dintre obiecte împrumutând catifelatul nebuloasei şi catastrofalul unei întâlniri de suflete-planete sunt flăcări ce se întâlnesc cu apa, sunt voci care îşi întâlnesc ecoul, sunt trupuri ce-și întâlnesc umbra… pe care tu nu le vezi. Omul, mai tare decât piatra, mai tare ca săgeata, duce-n suflet jocul ielelor, acel joc, jucat zglobiu printre flori pestrițe cu veșminte de stele și frunze ruginite, când toamna cu a ei culoare te înalță în cuvânt când bate vântul. Nu mă privi după perdele, n-ai să-mi înțelegi cuvântul când se rotește-n fraze pe tot Pământul! N-ai să-mi înțelegi vrerea prin care suntem egali, cu soarta și norocul, când poeme dăruim celor pe care-i iubim. E-un dans de bucurie și nemurire ce, noaptea, se distrează sfidând al timpului elan prin fantasme de foșnet necontenit, dar cu alint. Chiar dacă un gând angelic mă cheamă în rumoare prin foșnet de pădure să mă ducă în visare, eu vreau să stau într-un luminiș plin cu narcise-n primăvară. Poiana-i ca o poveste în care cuvântul cântă la vioară iar albul florilor sărută neîncetat un poem dăruit.
Cronopedia 