amintiri citite

Nu mă tem de darurile grecilor!

Imaginary Coffee

imaginary coffeeIată-mă, într-un sfârșit de ianuarie friguros, în țara tragediei și a democrației. Mă întâmpină portocalii încărcați cu fructe coapte și puternic parfumate. În rest, vântul mi-a amintit constant că Grecia nu e chiar la tropice.

Ospitalitatea hotelierilor și a proprietarilor de taverne este desăvârșită, așa că te poți aștepta oricând să ți se ofere un desert din partea bucătarului. Și întotdeauna acest desert va avea aromă de scorțișoară. Chiar și iarna poți lua masa în aer liber pentru că restaurantele au sisteme exterioare de încălzire. Cafeaua îți este adusă în ibrice individuale de aramă și o poți bea în ceșcute decorate cu motive grecești, la orice terasă. Dar nicăieri cafeaua nu e  mai bună ca pe strada Ermou, paradisul cumpărăturilor, unde am experimentat pestrițul comerț balcanic.imaginary coffee grecia

Cu temele mitologice în minte, am pornit în descoperirea Atenei știind că aici te poți trezi la orice pas în fața vreunui monument care…

Vezi articolul original 1.194 de cuvinte mai mult

amintiri citite

Adio!

Just reading my books

O, rămâi…

O, rămâi, rămâi cu bine

Tu, suflet chinuit de griji!

Tu, negură cu lacrimi albe

Pe cerul inimii-n culori…

🌹

O, rămâi, rămâi la mine

Suflet chinuit de dor!

Ce strigă-n gând toată durerea

Ce plânge fără să-l aud…

🌹

O, rămâi, rămâi în pace

Suflet rupt de amintirea

Durerilor ce nu mai mor,

Și care dor…

🌹

O, rămâi… un dor năvalnic

Nespus în lume, tuturor,

Să șoptești vânt, să spui furtună,

Inimilor ce poartă același gând.

🌹

O, rămâi…. o lacrimă

Pierdută râu pe un obraz.

Cu urme, cețuri după ploaie

În al sufletului larg talaz.

🌹

O, rămâi… rămâi și spune

Tuturor ce-s în necaz

Că iubirea n-are nume,

Nici moment și nici macaz.

Vezi articolul original

amintiri citite

Scrisoare către nimeni

albastru de... mai departe (2)

3

Ar fi ușor, mult prea ușor, dacă aș scrie nimănui. Ar fi ca și cum aș scrie vântului. Întotdeauna mi-am închipuit că vântul e un nimeni camuflat, greu de înțeles. Dar nu, scrisorile acestea îmi sunt adresate. Mie, ca și cum aș fi mai mult decât nimeni, doar o adiere de seară, care în curând se va liniști, lăsând aerul nemișcat.

Îmi scriu mie, în primul rând fiindcă astfel nu voi plictisi pe nimeni, fiecăruia lăsându-i însă libertatea de a citi sau nu, fie din întâmplare, fie din curiozitate, doar implorându-l să fie atât de discret încât să nu-și deconspire prezența și să păstreze tăcere.

Primul lucru pe care vreau să mi-l spun în această scrisoare către mine, primul, dar și foarte neînțelesul, este că nu știu dacă iubesc cu adevărat sau doar mi se pare. Zâmbiți, știu, dar vă sunt recunoscătoare că păstrați totuși tăcerea.

Așadar,  pentru a-mi scrie…

Vezi articolul original 52 de cuvinte mai mult

amintiri citite

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

albastru de... mai departe (2)

16864432_1184700741651375_4082035492551686320_n

„CRITERIUL JUDECĂȚII ESTE IUBIREA. Dar care iubire?

Când Hristos va veni sã ne judece, care va fi criteriul judecãtii Lui? Parabola ne rãspunde: iubirea – nu numai o simplã preocupare umanitarã pentru o justitie abstractã si pentru “sãracii” anonimi, ci iubirea concretã si personalã pentru cel de lângã mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a fãcut sã-l întâlnesc în viata mea.” – Pr. Alexander Schmemann

Întreg articolul la:

http://www.cuvantul-ortodox.ro/criteriul-judecatii-este-iubirea-dar-care-iubire/

….

Schiță după „Învierea morților” – „Judecata de Apoi” – Fresca exterioară de la Voroneț – Pix, coală A4

Vezi articolul original

amintiri citite

Povestea iepei de sub grui

muzele albe

Ale tinereţii valuri…cum spunea unul dintre bătrânii mei. Câteodată valurile muşcă din digul cu stabilopozi mai năvalnic, mai amarnic, şi bietul om încearcă din răsputeri să îşi păstreze cel puţin echilibrul, dacă nu ştie să înoate. Ce importanţă are dacă rămâne cu sarea mării pe buze ori cu hainele ude? Cel puţin să nu alunece pradă nestatornicelor spume ale mării…

Vine o vreme câteodată când pasărea închisă în colivie nu mai cântă. Vine o vreme când glasul Casandrei nu se mai aude, când nu mai există semne care să prezică sau semne care să fie crezute. Eu eram la acea vârstă când amintirile din pruncie nu mai îmi luminau serile de mai, se pierduseră undeva pe cărarea memoriei. Dar nici prezentul de atunci nu îmi oferea vreo plută a Meduzei de care să mă agăţ. Nu înţelegeam legătura dintre zei morminte şi cărturari, iar serile mele erau încă pline de…

Vezi articolul original 580 de cuvinte mai mult