amintiri citite · amintiri literare

A DOUA POVESTE LA SOLSTIȚIUL DE IARNĂ

via A DOUA POVESTE LA SOLSTIȚIUL DE IARNĂ

A DOUA POVESTE LA SOLSTIȚIUL DE IARNĂ

Noaptea asta nu trebuie să dormim, că altfel întunericul înghite lumea. Soarele nostru a murit, de aceea trebuie să stăm inimă lângă inimă toți copiii, să furăm scânteia,  să o ținem  în palmele noastre pline de viață  – nu, nu vă temeți, nu  vă veți arde, atât timp cât  pentru voi cutia Pandorei nu s-a închis –   să aprindem focul, să-l alimentăm cu vreascurile uscate ale lumii acesteia, iar cănd vom fi obosit să punem surcele tinere din ramurile noastre ca să nu se stingă.

Bunica, în nopțile viscolite de iarnă, punea la fiert grâul până înflorea, iar pe plită mere peste care presăra scorțișoară și îmi vorbea  încet despre   moșii care acum  sprijină coloana cerului.  La fereastra micuță a odăii albastre așeza mereu câte o gutuie galbenă și  spunea că rolul ei este să călăuzească lumea atunci când soarele, speriat  de răutățile oamenilor de peste an, obosit să înconjoare pământul, încearcă să se strecoare înspre tărâmul de  miazănoapte, vrând  să scape nevăzut, să se ascundă, să mai vadă, să uite, să doarmă … Când fuge,  Soarele-Moș răscolește lumea, uneori singur, alteori însoțit de babe bocitoare, hâde, năpraznice care aduc gerul și nisori de-a valma peste lume,  peste streșinile caselor, peste zilele din calendar. Iar el, soarele, era urmărit  de doi sfinți,  gardieni la marginile lumii,  meniți să-l așeze din nou pe drumul lui.  Din prag mă privea cu blândețe bunicul, care intrase  cu brațele încărcare de dulciuri, de jucării.  În răstimp,   mâinile ei micuțe, albe torceau fusul, în vatră focul ardea molcom, răspândind miros de rășină de brad,  întreaga casă se cufunda în liniște, iar eu tresăream la auzul  viscolului șuierând amenințător, strecurându-se pe la colțurile caselor în așteptarea sufletelor înfricoșate. Zăpada se așternea, se înălța din pământ, înghițea încet Bărăganul …

Iarnă, nu am nimic cu tine, dar în fiecare an îmi răscolești amintirile și zadarnic încerc să regăsesc bucuria sufletului de copil care stătea cu năsul cârn lipit de fereastra peste care zăpada își așternuse stelele, zadarnic încerc să simt aroma de gutuie și măr copt cu scorțișoară.  În auz îmi sună și acum lemnele care se zvârcolesc, suieră  și se lasă înghițite de flăcările galben-roșiatice,  chipul sever al bunicului, vocea bunicii … , dar ei au devenit de mult moși, s-au mutat în copacul  care se întinde deasupra lumilor și  veghează.

ygdrassil

 

sursa foto: YGDRASSIL , by Prasa. deviantart.com 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.