Sursă: Dacă toate acestea fi-vor învăţate Dacă toate acestea fi-vor învăţate Nicolae Labiş Fiii voştri singuri hotărăsc în viaţă Care-i meseria ce o vor urma, Fiii voştri singuri mai târziu învaţă Taina ei fierbinte, nobilă şi grea. Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte, Îşi aleg iubita mângâind-o blând, Inima lor largă sinceră-şi… Citește în continuare Dacă toate acestea fi-vor învăţate
Zi: 2 decembrie 2017
Decembrie…
Un început de decembrie nefiresc, neașteptat, frig, umezeală, plouă, doar pregătirea sărbătorilor de iarnă și sfârșitul de an ce ne amintește trecerea unui alt an, nimic nu-i nou, doar frunzele ruginite mai plutesc de colo-colo printre, două, trei, gânduri rătăcite. Mi-aș dori zăpadă, să-mi las ochii sărutați de fulgi și să-mi umple sufletul cu albul… Citește în continuare Decembrie…
Singurătate
Mi-e frig de îmi îngheață pieptul
Și-mi clănțăne-n urechi ninsoarea;
Îmi depășesc cu stângul dreptul,
Dar mult prea lungă e cărarea…
Mi-au înghețat în gene lacrimi,
Iar părul mi-e cărunt și aprig;
Înot printre ghețari de patimi
Și mă scufund ca un Titanic.
Îmi crapă pielea marmorată,
Îndur o aspră penitență;
Simt doar o închisoare mată
În pieptu-mi gol de transparență.
Bucăți de suflet las pe cale,
Cărbuni ce nu voiau să ardă;
Tot ce-am sperat se pierde-agale,
Lăsând în urm-o umbră fadă.
Îmi privesc degetele-albastre,
Ca si cum nu mi-ar aparține
Și-apoi, cu ochi lipiți de astre,
Mă prăbușesc pe-omături line.
Chircită între munți de spumă,
Atârn la pragul deznădejdii;
Mă strânge spaima ca o ciumă,
În fața aprigei primejdii.
C-o ultimă sforțare vie,
Mă-ntreb dacă voi fi găsită
De-o inimă de jar ce știe
Nevoia mea de-a fi iubită.
…
Vezi articolul original 444 de cuvinte mai mult
Oare ce faci, române?
Ne-am rătăcit de turmă, ne-am pierdut orice rost,
Nu mai luptăm ca lupii pentru ce e al nost,
Nu mai fumegă hornuri, căci rece ne e vatra;
Oare nu vezi, române, în cine dai cu piatra?
Ne place vorba multă și ne certăm ca orbii,
Pe-un boț de avuție ne năpustim ca corbii,
Ne batem toți în piept, strigând c-avem dreptate,
Oare te crezi, române, om fără de păcate?
Ne părăsim părinții, fugind mâncând pământul,
Ne biciuim strămoșii, ne călcăm legământul,
Ne vindem libertatea, de ei răscumpărată;
Oare ce faci, române, cu viața ce ți-e dată?
Ne place să susținem, cu capete plecate,
Minciunile impuse de-o grea majoritate,
Privim cum rând pe rând, tot adevărul cade;
Oare nu simți, române, că inima te arde?
Nu mai cunoaștem gustul adevăratei pâini,
Nu știm câtă putere stă-n ale noastre mâini,
Ne aruncăm belșugul și rodul cel din glie.
Oare-ai uitat, române, să…
Vezi articolul original 240 de cuvinte mai mult
Tu – Nicolae Labiș
(Nicolae Labiș – 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, Suceava – 22 decembrie 1956, București)
„Nesfârșit e cerul
Care se-ncepu,
Nesfârșita-i ziua
Unde ești și tu.
Soarele e palid,
Dus în vechi povești-
Nesfârșită-i zarea
Largă, unde ești.”
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.