Bunica mea a fost cea care s-a îngrijit prima de sufletul meu și de la ea am aflat de existența lui Dumnezeu. Până atunci, mintea mea virgină ca o tabula rasa , nepervertită de teorii și dogme, închipuise propria divinitate și univers totodată. Divinitatea mea îmbrăca forma unui urs brun, de o imensitate nemaivăzută, iar noi, oamenii, organizați în mici societăți de mărimea unei familii, trăiam liniștiți în blana ursului care ne purta după voia sa prin viață. Eram stăpâna adevărului absolut și l-am păstrat pentru mine până pe la vreo șase ani, când i l-am dezvăluit, pe ton axiomatic și bunică-mii. Mamaie cosea ceva la umbră în gradină și m-a ascultat cu atenție. S-a gândit un pic : „așa , ca puricii?”. M-am clătinat un pic în certitudinea mea. Nu puteam fi ca puricii. -„Nu un urs are grijă de noi, ci Dumnezeu”. „El te iubește și te pedepsește…
Vezi articolul original 219 cuvinte mai mult
