amintiri citite

Lecții de viață

Lecții de viață

Ora de matematică

Pe când orele de matematică-mi erau foarte dragi, la fel și doamna profesoară,era o bucurie să le întâmpin, îmi plăcea să rezolv noile lecții, la tablă, cu doamna profesoară, era un fel de descoperire în timp real al rezolvărilor.
Prin substraturile intelectuale, nefolosite, mereu se ivea ideea rezolvării, plus că le rezolvam împreună în mai multe metode, care apăreau din senin, la mine, iar doamna profesoară zâmbea fericită. La una din aceste ore, doamna profesoară a întârziat, grăbită, cu-n braț de caiete, m-a rugat să verific tema de acasă, apucându-se de corectat tezele.
În acel moment am privit întreaga clasă, vrând să observ atitudinea colegilor, unii indiferenți, alții îmi zâmbeau… Am început verificarea de la băncile din spate, unde se afla gașca băieților. Unii aveau lecția făcută, alții, nu. Eram sigură că fetele o aveau, ele erau mai corecte, mai sârguincioase, chiar de nu o făcea acasă, o copiau în pauze. Printre cei care nu o avea, a fost și un coleg, cam slăbuț din punct de vedere comportamental, intelectual, dar cu o atitudine de viteaz și o lipsă mare de bun simț. După ce am trecut printre bănci, i-am spus doamnei că totul e în ordine, crezând că are mult de corectat, și nu va avea timp de verificat. Să stăm liniștiți ni s-a dat o problemă de rezolvat. Spre sfârșitul orei, doamna se oprește din corectat și deschide catalogul, să scoată la tablă un elev să rezolve problema. Nici prin gând nu mi-a trecut această idee, credeam că își va continua activitatea până la sfârșitul orei. A deschis catalogul, cum o făcea mereu, lăsând să se deschidă singur, și…s-a deschis la litera n, unde era ”păsărilă”, (așa îl poreclisem, pe elevul puturos,era atât de înalt, încât putea prinde ciorile cu mâna) au, când am auzit, a început să-mi bată inima, atât de tare, aveam impresia că se auzea în toată clasa și-mi doream să nu fie el. O mințisem, în ideea de a-mi proteja colegii și îmi era rușine.
Așa a fost, l-a scos la tablă, ieșind. Ieșind la tablă trebuia să vină cu caietul de teme, făcute acasă, de unde teme de casă??Fără pic de rușine, spune că nu a avut timp să-și facă tema. Când a auzit ce sune și felul în care a spus-o… doamna, i-a spus: ”Dă-i o palmă Aureliei!”… și mi-a dat! Atât de tare, încât era să cad. Nu-mi venea să cred! Eu îl menajeasem, iar el, m-a lovit cu toată puterea! Cu o privire încruntată, doamna profesoară îmi spune: ”Ei, așa trebuia să-i dai tu, palma ce o merita! ”Am rămas înmărmurită și fără glas… o meritasem!
De atunci, indiferent ce am întâmpinat în viață, nu am mai făcut astfel de compromisuri, iar cei care au fost în jurul meu, nu au mai avut ocazia să le ascund eventualele greșeli.
     După ani de zile, bate cineva la ușa biroului meu, spun: ”Intră!” Când deschide ușa, cine credeți că era??… ”Păsărilă”, pe care nu-l mai întâlnise din școală.
Cum l-am văzut, mi-am văzut de treburi, fără să-l întreb ceva. A stat cât a stat, îmi venea să zâmbesc, dar, trebuia să fiu serioasă. Am crezut că m-a recunoscut, că și-a amintit de întâmplare, dar… nu! A stat în picioare  mut, avea o coală de hârtie în mână, pe care o tot rotea, de ajunsese un fel de tub mototolit. Eram sigură că avea o cerere pe care trebuia s-o aprob. L-am invitat pe scaun, s-a așezat, dar…tot mut! Nu l-am întrebat nimic, cam zece minute, după, m-am uitat la el zâmbind, el… nimic! Mă gândeam în sinea mea: ”Ah, peste el a trecut timpul fără să lase urme în dezvoltarea comportamentală și atitudine?!”
Văzându-i comportamentul, am luat o atitudine rece și profesională întrebându-l ce dorește. A încercat să-mi explice ce dorea, sigur, dorea o aprobare care se obținea cam greu dacă nu îndeplinea anumite condiții… pe care nu le îndeplinea. M-am uitat la el și mă gândeam în sinea mea: ”Știe că nu îndeplinește condițiile, dar… vrea o aprobare?!”…
L-am întrebat dacă mă recunoaște, nu mă recunoscuse. I-am reamintit  cine eram, povestindu-i întâmplarea din școală,se uita pierdut la mine, dar nu-și mai amintea nimic.
Am zâmbit și l-am întrebat: ”Dacă tu ai fi în locul meu, ce ai face??”
Relaxat și fără mimică, mi-a răspuns: ”Nu ți-aș aproba cererea!”
Îmi venea să-i dau o palmă, așa cum mi-a dat-o el, să mă țină minte toată viața, dar… i-am aprobat cererea, rugându-l să-mi aducă tot ce trebuia dosarului să fie în regulă și i-am mulțumit pentru lecția pe care mi-a oferit-o, la o vârstă în care totul era atât de frumos, dar am mai întâlnim și oameni care nu ne le pasă de nimic, doar de ei.
De atunci, nu am mai iertat persoane care mi-au ieșit în cale și au meritat o palmă, sigur, nu o dau fizic, dar prin comportament, i-o servesc așa cum merită!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s