amintiri eterogene

Scrisoare amantei care n-a mai venit

Republicat pe WordPress.com

Sursă: Scrisoare amantei care n-a mai venit

Am rămas. Cel puțin generația mea, suspendată între nostalgia după un trecut idilic (atunci ni se părea cumplit) şi un prezent care ne depășește la fiecare cotitură. Ne mai rămân codrul şi amintirile. Asta până când ne va vizita amicul Alzheimer. Pssst! Nu uitați. Ultimul stinge lumina.

CRONICA [R]

afrConţinutul acestei postări poate să dezamăgească! Nu am încotro. Nu vă pot oferi nici obişnuita barieră de vârstă, care să vă scutească de şocuri. Poate ar trebui să vă avertizez doar să nu citiţi cele ce urmează nici singuri, nici împreună cu părinţii, bunicii şi ceilalţi membri ai familiei.

Amanta care nu a mai venit, sau a venit prea târziu pentru generaţia mea este libertatea, fiindcă noi am învăţat să ne descurcăm fără ea, aşa cum în unele împrejurări bărbaţii învaţă să se descurce fără femei şi femeile fără bărbaţii sau copiii fără părinţi. N-a fost uşor să învăţăm codul de supravieţuire, a fost poate şi mai greu să-l acceptăm, considerând că era atitudinea cea mai rezonabilă, între a fi victimă sau a alege rolul de călău. După acceptare urmează obişnuinţa, asta e natura umană, aşa am învăţat să fumăm, la vârsta la care era interzis să faci aşa ceva

aşa am învăţat să bem, cui nu i-a fost rău după primul experiment? – şi aşa am învăţat povestea cu sexul, o experienţă din care întotdeauna ieşi rănit înainte de a avea prilejul să-i răneşti, la rândul tău, pe alţii.

A urmat scena cu Mihaela, dragostea mea, pentru care Geoană a fost ridiculizat de unii şi compătimit de alţii. O generaţie întreagă a crezut pentru o clipă că şi-a văzut visul cu ochii, fiindcă asta susţineam după al doilea păhar de vodcă, ceream libertate şi voiam să trăim într-o lume ca dincolo, o lume pe care o cunoşteam din filme şi pe care o cântăream după automobilele mult mai arătoase, după lejeritatea omului care poate umbla liber prin hoteluri şi cazinouri  şi ai cărui bani sunt primiţi şi la capătul pământului, spre deosebire de noi cu formalităile noastre ridicole, cu paşapoartele păzite de miliţie şi cu valuta care trebuia predată imediat ce intrai în ţară, asta în cazul puţinilor fericiţi care apucau să călătorească, odată în viaţă, undeva, oriunde.

Nu eram doar nepregătiţi pentru o lume altfel decât era „a noastră”, chiar dacă noi o consideram „a lor”, a activiştilor de toate felurile şi refuzam să ne identificăm cu ea, era mult prea târziu pentru noi să învăţăm să trăim eficient într-o altfel de lume, în care văd că nici tinerii, necontaminaţi de obiceiurile noastre socialiste, nu se simt chiar atât de în largul lor cât ar vrea să pară.

Nostalgia e ridicolă şi atât, fiindcă timpul nu se întoarce înapoi, nici noi nu vom mai fi vreodată tineri. Dacă şcoala răbdării este singura din cele absolvite de noi care îşi mai păstrează valabilitatea, răbdarea noastră e la rândul ei uşor ridicolă, fiindcă este răbdarea unui individ care se găseşte pe drumul spre ieşire, deci căruia răbdarea chiar că nu-i mai foloseşte la nimic.

Depresie?

Nu. Am învăţat să nu mai pretind. Poate că într-o zi voi învăţa să tac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s